Recviem

God is war.

       M-am simțit în ultimele săptămâni pe un adevărat câmp de luptă, în încercări disperate de a duce la capăt o nouă zi, de a supraviețui multitudinilor de sarcini în care am ajuns să fiu îngropată, de a încerca să sparg acel vid în care îmi simțeam cuvintele pierdute înainte de a fi rostite.

      Nu am simțit niciodată în fața războiului, fie el personal sau social, acea reverență, acea sete de glorie, acea luptă pentru un ideal așa cum îl întâlnim în anumite cărți de istorie sau de război. Am văzut mereu în spatele Războiului poveștile nescrise, viețile curmate ale celor mulți. Am văzut absurdul din el, absurdul care înghițea, care îngropa tot ce definea un om, absurdul care ignora evanescența noastră și scotea la iveală tot răul care stă ascuns în om.  

       Am început de ceva timp Recviem pentru Est de Andrei Makine, roman în care am înaintat cu greu, prea plictisită de o altă carte despre război, prea obosită pentru a înțelege ceva din exteriorul meu, prea saturată de tot ceea ce se întâmpla în fața mea. Am abandonat-o la un moment dat, în mijlocul propriului război personal pe care simțeam că îl pierd cu fiecare oră în plus lucrată, reluând-o apoi după alte câteva încercări eșuate.

        Ajunsă la jumătate, și pe drumul de a o scoate de astă dată la capăt, sunt două motive pentru care lectura lui Makine a fost mai dificilă. În primul rând, McCarthy. Harold Bloom spunea despre Blood Meridian că este Western-ul suprem, că nimic nu se mai poate scrie după el. Cred că și în cazul războiului, după ce parcurgi Blood Meridian, nu mai poți citi o carte despre război (din oricare parte a lumii) pentru a ți se aduce ceva nou, fără a te gândi la acel God is War.

         Al doilea motiv a fost propriul meu război personal, al cărui voce adâncă se reflectă în Recviem, acea oglindă pusă în față, în căutarea unui sens, a adevărului, a ceva care să îți dea puterea de a continua și de a găsi cea mai bună soluție pentru orice va urma să vină. 

Carpe Diem

,,Daţi-mi un trup,

voi munţilor,

mărilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi

şi-aş apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt."

Lucian Blaga

Feeling life rushing through your veins. Feeling time stopping or passing on the corridors of life. Feeling our immortality in front of nature. This is what I feel when I am in the middle of mountains, trying to reach the top, looking at everything from above. That feeling of awe, that moment when you forget all your history, when you simply want to sit somewhere, remembering how to breathe after a long time, despite knowing that when you get up from there, and leaving that place, other noises, other duties, other meaningless routines will start all over again.

I don’t know why some people forget to look in front of them, why Life has been transferred from this reality to virtual reality, why some are so busy taking pictures (and selfies), checking-in, that they ignore what is in front of them. I don’t know why some people are so blind, so shallow, so empty of meaning. And I pity them, pity this lack of meaning, lack of understanding, of being unable to find joy beyond a photograph posted on Facebook. I pity the new generations who are already too tired to travel, for whom trips mean only booze and staying locked in a room, with their phones in their hands. I pity people who keep on posting pictures from plays or opera (without understanding what is in front of them), people who keep on posting every minute of their lives, from what they are eating to the places that they are visiting. I don’t know why we keep on forgetting that we are all going to die one day.   

I have always been searching for my kind of people, for roots, for making a difference. I have always had a problem finding the right people for me, and maybe making myself understood. And it’s ironic how even when you feel at the end, you still feel that burst of energy that you still want and have to offer, even when you are surrounded by the most shallow people from the entire world, you still discover some people/kids for whom you have some things to learn. And in my new defeatedness – because this is how the last weeks have been felt – I still try desperately to cling to something.    

Fragile

Here is your crown

And your seal and rings

And here is your love

For all things ...

I miss the blood rushing through my veins, I miss real conversations, I miss being able to open myself up, I miss playing, I miss mad, beautiful people, and I get so angry when everyone around me keeps asking me only about the places where I work. I miss Life. I miss being remembered. I miss being seen as a Human being.