De ceva saptamani am uitat si eu cum se mai doarme. Noaptea in special, in acel intuneric pe care tot incerci sa-l alungi de langa tine. Poate ca nu am stiut niciodata, si m-am obisnuit - mai mult decat ar fi trebuit - cu insomniile care nu-ti mai dau pace. Asta pana ce te intalnesti din nou cu tine insati, acolo unde te astepti mai putin, in incercarea de a chema somnul, de a rupe sirul gandurilor, de a te uita, de a nu te reintalni cu tine insati. O pagina cu mici semne descifrate parca intr-un alt timp, care-ti aminteste de acel tu - uitat, insomniac, ratacit. Prea ocupat cu gandurile adunate-n manunchiuri de amintiri, gata oricand sa dea pe dinafara. Le linisteai candva scriind. Si asta parca intr-o alta viata. Acum doar umbra ta mai poposeste deasupra unor ecouri venite din acele alte lumi, rostite de alte glasuri, pe jumatate vii, spre a-ti aminti ... numai somnul nu vrea sa-si reaminteasca de tine.
,,Am uitat deja deseori cum sa dorm si-a trebuit sa reinvat apoi cum se face. Ori e foarte simplu, ori nu merge deloc. Totul doarme spre dimineata, chiar si pisicile si cainii se tot invart in jurul tomberoanelor doar o jumatate de noapte. Cand stii ca tot nu poti sa dormi, e mai usor sa te gandesti in camera intunecata la ceva luminos, decat sa inchizi ochii degeaba. La zapada, trunchiuri varuite de copaci, camere albe, mult nisip – cu asta mi-am petrecut timpul pana s-a luminat de mai multe ori decat mi-as fi dorit.”
(Herta Muller - Astazi mai bine nu m-as fi intalnit cu mine insami)
