Uneori îți vine să te urci în mașină și să conduci cât
mai departe, spre un dincolo. Îți amintești apoi de toți vitezomanii și
agresivitatea din trafic și automat te întorci în prezent. Uneori îți vine să
înșiri tot ceea ce simți pe-o foaie albă, dar poate ți-e teamă de ceea ce
simți, sau poate nu mai știi nici tu ce e în tine și apoi iar te întorci în
prezent.
Te joci cu amintirile, sau ele se joacă cu tine. Mereu
mi-a plăcut să îmi folosesc această ,,supraputere” cu oamenii dragi mie, deși
uneori am primit fix opusul. Mereu însă și ele s-au jucat cu mine în așa fel
încât uneori mă gândesc că la fel ca în literatura modernistă, sunt oameni care
trăiesc în exterior și oameni a căror viață se întâmplă mai mult în interior.
Sunt gânduri, amintiri, emoții încolătăcite, și nu mai știi pe unde să o apuci. Vrei să le dai un limbaj, dar se încăpățânează să fie peste
tot, dar ascunse de fiecare dată când vrei să prinzi una. Eu, cea care are
nevoie de stabilitate, și ordine, și lucruri clare, în interior e haos. Nu știi
dacă să te ridici de la masă și să pleci, nu știi dacă să rămâi, nu știi cum să
repari lucrurile pe care le-ai tot amânat, pe care le-ai greșit cu tine însăți,
nu știi încotro să o iei.
Poate că cel mai greu lucru pe care trebuie să-l învățăm
este să ne predăm, să nu mai încercăm atât în a ne impune vieții. Sau cel puțin
în anumite momente când simți că ai pierdut războiul. Dincolo de zgomotul
asurzitor al tuturor gândurilor, al tuturor amintirilor, al tuturor greșelilor,
al tuturor emoțiilor, să închizi ochii și să dai drumul la tot, și poate doar
așa, în spatele acestui zgomot asurzitor fără cuvinte, poți găsi într-un final
liniștea și ordinea pe care o tot cauți.