Tot scriu și șterg. Schimb limba, schimb cuvintele, iar apoi șterg totul, în căutarea acelui început. Mă întreb de ceva zile cum de am ajuns aici. Nu știu dacă viața a fost cea care ne-a oferit lecțiile și ne-a transformat în mâinile ei necruțătoare, ca un boț de lut, în ceea ce suntem astăzi. Nu știu dacă sunt alte caracteristici cu care venim deja în lume, a priori, moștenite genetic sau înrădăcinate în trupul, în mintea noastră. Știu nenumăratele ore date, risipite, pentru a urca prin propriile forțe. Știu anii de liceu, cărțile citite, anii de facultate, examenele date. Știu munca depusă și sacrifiicile făcute. Îmi știu mizantropia, mintea hiperactivă și haotică. Știu coloana verterbală, în ceea ce am dat și am făcut, de la planuri personale și până la cele profesionale. Și cumva, în ciuda încercărilor de a face mereu ceea ce e bine, ceea ce e corect, am ajuns într-o completă derivă, într-un punct mort. Iar ceea ce doare cel mai tare, e acel ceva la care aproape că am renunțat, acea senzație de libertare, de eliberare, pentru a conștientiza că lucrurile sunt neschimbate. Dintr-o cușcă în alta.
Am terminat de citit zilele trecute Huliganii și i-am urât persoanajele. Pentru misoginosmul prezent, pentru lipsa de acțiune, pentru acele copilării pe care cei care nu s-au ciocnit cu adevărat cu Viața și le-au îngăduit. Pentru snobismul intelectual, chiar și la cei la care partea intelectuală lipsește. Cred – și sper – ca Eliade să fi folosit ironia și critica pentru o societate românească și europeană din acea vreme. Eliade va fi mereu pentru mine punctul de reper atunci când vine vorba de sacralitate și de profanitate, de căutarea a ceea ce e sacru, aici, dincolo de temeliile religiei. Va fi mereu autorul nuvelor precum ,,La țigănci”, dar nu cred că îl voi putea privi vreodată ca romancier de primă clasă.
Mă gândesc la Eliade, mă gândesc la ce și unde am greșit. La toți oamenii care cred că li se poate permite orice, care iau cu ambele mâini, care nu conștientizează importanța celorlalți. Mă gândesc la cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi ar învăța să îl respecte pe celălalt, fără însă a se anula pe sine. Mă gândesc la această furie nou-născută, la felul cum o pot controla sau cum mă controlează ea pe mine. Mă gândesc la liniștea, la pacea, pe care o vreau acum. Mă gândesc la toți oamenii pe care i-am lăsat să plece înainte de vreme, prea îngropată în muncă pentru a-i auzi cu adevărat. Mă gândesc la niște rânduri pe care le-am văzut cândva pe undeva, și pe care i le-aș spune personajelor lui Eliade, și tuturor celor care calcă în picioare fără să se gândească de două ori: ,, A fi tu însuţi înseamnă şi a fi împreună cu cei din jurul tău.".
Am terminat de citit zilele trecute Huliganii și i-am urât persoanajele. Pentru misoginosmul prezent, pentru lipsa de acțiune, pentru acele copilării pe care cei care nu s-au ciocnit cu adevărat cu Viața și le-au îngăduit. Pentru snobismul intelectual, chiar și la cei la care partea intelectuală lipsește. Cred – și sper – ca Eliade să fi folosit ironia și critica pentru o societate românească și europeană din acea vreme. Eliade va fi mereu pentru mine punctul de reper atunci când vine vorba de sacralitate și de profanitate, de căutarea a ceea ce e sacru, aici, dincolo de temeliile religiei. Va fi mereu autorul nuvelor precum ,,La țigănci”, dar nu cred că îl voi putea privi vreodată ca romancier de primă clasă.
Mă gândesc la Eliade, mă gândesc la ce și unde am greșit. La toți oamenii care cred că li se poate permite orice, care iau cu ambele mâini, care nu conștientizează importanța celorlalți. Mă gândesc la cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi ar învăța să îl respecte pe celălalt, fără însă a se anula pe sine. Mă gândesc la această furie nou-născută, la felul cum o pot controla sau cum mă controlează ea pe mine. Mă gândesc la liniștea, la pacea, pe care o vreau acum. Mă gândesc la toți oamenii pe care i-am lăsat să plece înainte de vreme, prea îngropată în muncă pentru a-i auzi cu adevărat. Mă gândesc la niște rânduri pe care le-am văzut cândva pe undeva, și pe care i le-aș spune personajelor lui Eliade, și tuturor celor care calcă în picioare fără să se gândească de două ori: ,, A fi tu însuţi înseamnă şi a fi împreună cu cei din jurul tău.".
Sint in dezacord cu citatul cu care iti inchei postarea. A fi tu insati inseamna, cred eu, sa fii fix asa cum vrei tu: singura, cu altii, nevoasa, ciufuta. Tu cu tine si atit. Independenta asta e tare benefica. Si este un sentiment grozav. Il recomand.
ReplyDeleteAbia acum vad comentariul. Eu nu am citit citatul respectiv asa, nu am vazut ca are vreo treaba cu independenta, cu a fi singur sau a fi inconjurat de oameni, ci la modul cum oamenii interactioneaza cu ceilalti, cum se comporta cu ceilalti, la omul in raport cu societatea, pentru ca majoritatea nu locuim pe un peron (Paler) sau intr-un varf de munte, si nici nu vrem nedreptate in vietiile noastre. ,,La toți oamenii care cred că li se poate permite orice, care iau cu ambele mâini, care nu conștientizează importanța celorlalți. Mă gândesc la cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi ar învăța să îl respecte pe celălalt, fără însă a se anula pe sine". Lucruri simple, cum e neluatul unui loc de parcare, respectarea lucrurilor care trebuie facute, a acelui cod nescris in comportamentul cu ceilalti. Daca toata lumea ar face exact ce vrea in societate, iar istoria e plina de oameni din astia, fara sa mai respecte vreo regula, s-ar ajunge la anarhie.
Delete