Personal Space and Memories, Fatherhood and Children

 “[…] did not know my father at a time when he was becoming; he seemed always to be the unchanging same, the force I had to deal with until long after he died one summer evening in my twenty-sixth year, massively and unforgivably died, while I was becoming the fluid, negotiating self I was to be for the next thirty years. He died without absolving me of taking up space in his life and, more, without teaching me that only I could absolve myself of that. I have done so, and now in my turn am trying, in middle-aged retrograde, to absolve him of the space he continues to take up in mine, space I could put to better use.

I have now outlived him by two years, yet I see him more and more often in the mirrors I look into, in the squat genetic shaping of my body to his. Getting to and passing the age at which he died was more of a hurdle than I thought it would be; I faced that moment, and the ones subsequent, with increasing fears that I am more mortally than empathetically his son. I can claim only an amateur psychologist's understanding of him, and that mostly by analogy with my own middle-aging and my own experiences as husband and father. I have no idea what he felt or thought, whether he thought at all, whether he thought he had time for or needed reflection.

He probably didn't know precisely what he wanted, but he knew he was more likely to find it in town than in the country, somewhere other than home. He mostly wanted to escape the farm that he hated, to escape whatever of hardship or ignominy he connected with poverty and rural life. More than anything he wanted respect and respectability, two different but not incompatible things.”

 (Noel Polk, Outside the Southern Myth)

Writing a PhD.

Writing a PhD feels like being locked in darkness, in a cage above a sea of worries and dreams. All the stories that you’ve dreamt of writing, all the articles, all the reviews, all the people who should have had the same interest as you …. they all got swallowed by this tiny word: “PhD”. It is only you and the tons of books to be read, and the torments of writing something “original”, and the exhaustion of juggling with one or two jobs, your students, and the writing process. 

Writing a PhD. means Sisyphean work, loneliness, no communication (at least not in this country), a new level of tiredness, giving up a lot of things, desperately trying to find (more) time for writing, and when you finally find a few moments, ideas don’t want to be written on the blank page, and you ask yourself dozens of doubtful questions every day: “why do I do it? Why do I write about a country which is not mine? Why do I spend my free time by doing this? What do I gain from it?”

I think that at the end there will be a sort of freedom, of being able to figure out what to do next, a kind of freedom that I can achieve now, by giving it up, or then, after other months of work …. But freedom, no matter its shape and colour, always means responsibility. We can pretend otherwise, run away from it, make thousands of decisions to prove ourselves how free we are, but one day or another we will realise that we are no longer teenagers (if we’ve ever been that) who can run away from it.

I know that at the end there will still be dark, and there will be no people around, and there will be no professional gain, but if I give it up right now, there will always be present that stone, that regret, for all the years that I gave to it, for all the hopes, for all the ideas and the things that I read, and wanted to write, for that part of me which I try to put on a blank piece of paper. It is the closure that I owe to that part of my own self. Writing a PhD. is like Sisyphus’s carrying that huge stone on the top of the mountain, although he/I know that tomorrow nothing of all of these will have mattered, and that we will have to start over.   

Zenobia

Am vrea uneori să scăpăm de realitate. Să scăpăm de sarcini, de rutină, de monotonie, de toate lucrurile așezate de unii sau de alții (sau chiar de noi înșine) în viața noastră. Să ne jucăm puțin cu această realitate, să o distorsionăm ca într-un tablou de Dali, să fim Dumnezeul ei pentru câteva minute.

Literatura nu a fost scrisă pentru a-i fi puse granițe, pentru a fi împărțită în genuri, categorii, subcategorii, nu a fost scrisă pentru a fi măsurată sau analizată ca o bucată de mobilier, ci pentru a fi simțită, pentru a ne regăsi în ea, pe ici, pe colo, pentru a evada din această realitate cu mii și mii de nuanțe de cenușiu. Și dacă e să pornim de undeva în înțelegerea (nu analiza) lui Gellu Naum, de aici cred ar trebui să pornim. Naum încearcă să scrie ,,în afara” literaturii, în afara speciilor literare, distorsionând și combinând poezia cu proza și cu teatrul, avertizându-și cititorii cu privire la criticii de pretutindeni:

,,Pe mine, personal, nu mă interesa nici ce spunea nici ce scria Ioachim. Treaba lui... Mai cunoşteam cîţiva ca el, unii chiar străluciţi, le mergea mintea. Nişte roboţi anchilozaţi voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele şi jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru, sau o vedeau săltînd vioaie ca o gimnastă moartă. în plus, pe Ioachim căutam să-l evit şi pentru că de cîte ori îl întîlneam îmi declanşa o ciudată senzaţie fizică: mi se părea că tîrăşte după el, în lumea asta şi aşa destul de împuţită, o duhoare mentală greu de suportat."

Gellu Naum, cel care încearcă să se sustragă literaturii clasice, își presară homanul cu tot felul de referințe metalitare despre arta scrierii:

·         ,,Pe cînd evoc aflîndu-mă, ca Bach acela, în prag, am senzaţia că încep să comit un fel de homan şi asta mă oripilează; oricum, scriind ca un prozator nenorocit despre una şi despre alta, nu fac decît să reconstitui coridorul pe care îl străbăteam în fugă, restul n-are nici o importanţă; iar coridorul acela nu poate fi reconstituit altfel cînd la un capăt al lui te lichefiază viziunile iar la celălalt capăt te duci să cumperi vinete şi aşa mai departe, pe cînd la mijloc te aşteaptă doamna Gerda cu nelipsita ei oliţă; există, poate, o zonă de filtru prin care trece numai ce, prin natura sa, poate să treacă, indiferent de disponibilităţi sau de criterii conştiente, o zonă dură, penetrabilă numai pentru ceea ce e menit să devină comunicabil, o zonă a cărei desăvîrşire sălbatică nu e întrecută decît de necesitatea (la fel de sălbatică) de a rămîne măcar un timp în ea."

·         ,,Dacă treci cu un milimetru mai sus, se petrece altceva (la început îmi era şi frică), dacă treci un milimetru mai jos se nasc jalnice texte, e ca şi cum te-ai apuca să desparţi, într-un ocean imens, sarea de ape."

·         ,,[…] e ca şi cum, „încercînd să povesteşti un munte cu avalanşele lui cu tot", s-ar lăsa povestită numai o pietricică sau ceaţa de la gura prăpastiei; dar sînt convins că pînă şi în tăcerea lor se poate desluşi cîteodată geamătul încleştării dintre vîrf şi abis."

·         ,,în ceea ce mă priveşte, un înverşunat fanatism poetic (marea capcană a vieţii mele) îmi agrava blocajul săpînd tot mai adînc prăpastia dintre mine şi puţinii poeţi pe care i-aş fi putut iubi. Nimeni nu trebuie să vadă dispreţ sau denigrare cînd am să afirm că fiecare dintre ei mi se părea că pierde cîte ceva din ce ar trebui găsit, găsind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut. Din ce în ce mai izolat, vedeam clar cum picătura de har, uitată pe drum, se dilua şi devenea cel mai adesea pretext sau subiect pentru inteligente texte teoretice, pe cît de strălucite pe atît de viclene, în timp ce gîndirea poetică, abătută din matca ei mută, se istovea bătînd în maluri sterpe. în perspectiva mea, revanşa generală, străveche maladie a mentalului, înlocuia pe lume miracolul poetic. Dar s-o lăsăm încurcată..."

Și atunci, ce este Zenobia? Un simplu joc literar, zeci de imagini distorsionate ale literaturii, și ale cotidianului, o imagine a unui București din perioada comunismului, în care nimic nu poate să aibă sens? Un joc al subconștientului? Zenobia este dată cititorului pentru a se juca cu ea, pentru ca fiecare cititor să își găsească simbolurile, realitatea, pentru a răzbate sau a se pierde în ea.

·         ,,Trăiam o stare de inexistenţă, o prăbuşire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies. Era un pustiu fără sfîrşit; şuiera vîntul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urît şi rău în mine, aş fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela."

·         ,,Priveam, fără să văd, tavanul. Nu eu vroiam să mor ci carnea mea, oasele mele, nu ştiu cum să spun. De fapt nici ele, nu vroiau nimic, urmau doar legea, ca pe o ultimă legătură. Şi nu era vorba de moarte pentru că moartea, ca şi viaţa, sînt dincolo de legea aceasta."

·         ,,Mă gîndeam la scîndura de jos pe care stătusem, poate vibra şi ea, o sevă năvalnică năpădise lumea, fiorul ei atinsese creanga cea mai de sus a nucului, se abătu asupra salamului... Pe partea liberă a cerului se opri o pasăre, ştiam că era moartă, eram chiar eu pe catafalcul verde, înspăimîntător, stăteam în aer rotund şi nemişcat, cu aripile strînse. Cîteva frunze s-au întins spre mine să mă mîngîie, plopii s-au apropiat şi, împreună cu ei, salcîmul. S-au lipit de mine, acoperindu-mă. începuse să se întunece dar distingeam perfect fiecare crenguţă, fiecare frunză fiecare nervură, vedeam pînă şi petele roşiatice-gălbui de pe cele cîteva frunze ale nucului care uitaseră să pice de cu iarnă."

·         ,,De data asta ne-am născut greşit, dar nu-i nimic", a oftat ea. „Poate că data viitoare..."

·      ,,Atunci a venit bondarul. Şi cum zbura în-veşmîntat în minunatele lui dungi galbenecafenii s-a năpustit deodată, zbîrnîind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se căznea disperat să treacă prin el. Se agăţa cu ghearele, se învîrtea în loc, cădea... Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumină portocalie. Acolo ţinea morţiş să ajungă bondarul. Şi se izbea atît de tare încît mi s-a făcut milă de el. „Tu, bondarule", i-am spus, „nu vezi că în faţa ta e un geam şi că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poţi să vezi. Simplitatea erorii te împiedică şi te doboară la pămînt. Aşa păţim şi noi: ne poticnim, orbiţi de transparenţe. încearcă şi tu mai la dreapta sau mai la stînga, pe unde ţi se pare că n-ar fi nimic..." Dar el se zbătea furios, îşi apăra cu îndîrjire traiectoria înverşunată, izbea cu aripile şi cu picioruşele geamul, încerca să-l spargă, se încăpăţîna să treacă dincolo, prin el."