"As awake as the sun can be"

I simply fell in love with this expression told by one of my students. I don’t know if she was aware of the powerful image that she had created, or if she had read it somewhere, but it is a figure of speech for all the things that I am trying to do, show and give.

We keep on searching for ourselves in places, people, or memories, trying to shape our personality, to dare to find ourselves, to dare to acknowledge when we were wrong, when we didn’t dare enough, when we didn’t give a chance when we had to. We keep on going on although we are fully aware (and awake) that the human being can be a mean, cruel animal, and the entire life is just another absurd, meaningless story. But we keep on trying to save, to teach, to be different. And this is our real madness and wilderness – “mad to be saved, mad to live”, mad to find people like us.

I have always been attracted by a specific type of literature. And I have gravitated around this type without fully understanding why. I once started with A Portrait of the Artist as a Young Man and then I got lost in Dostoyevsky’s Brothers Karamazov, and then I embraced Kerouac’s The Road and insanity. I ended up – for now – in McCarthy’s two opposing worlds, the old one, the one that will come, and with his characters that are “carrying the fire”. To be an artist, of any kind, or a Steppenwolf, until the end. To be aware of how the world really is. To see everything, and live it, but still to be a traveler in search of ourselves. Choosing not to go with the flow, but to insanely, hopelessly trying to turn the tide; to be “as awake as the sun can be”.

*

,,Înăuntrul tău sălășluia o imagine pe care ți-o făcuseși tu despre viață, o încredere, o cerință anume, erai gata de fapte, erai gata să suferi, să te sacrifici – pentru ca apoi, pas cu pas, să-ți dai seama că lumea nu cerea de la tine niciun fel de fapte și sacrificii sau ceva de genul ăsta, că viața nu e un poem eroic cu roluri de eroi și alte lucruri dintr-astea, ci un salon confortabil pentru oamenii cu obiceiuri burgheze, în care individul se declară pe deplin mulțumit dacă mănâncă și bea, dacă își soarbe cafeaua, dacă împletește ciorapi, joacă taroc și ascultă muzică la radio. Iar cine vrea altceva, purtând în el însuși eroicul și frumosul, admirația pentru marii scriitori sau admirația pentru sfinți, nu-i decât un nebun și un cavaler Don Quijote.”

,,Pentru lumea de azi, care-i atât de simplă, comodă și se mulțumește cu atât de puțin, tu ești prea pretențios și prea flămând, ea te leapădă, pentru o asemenea lume tu dispui de o dimensiune în plus. Cine vrea să trăiască în ziua de azi și să se bucure de viața lui, nu trebuie să fie un om ca tine și ca mine. Celui care în loc de lălăiala unei flașnete cere muzică, în loc de distracție bucurie, în loc de bani suflet, în loc de o ocupație muncă adevărată, în locul unui simplu joc pasiune veritabilă, această lume drăgălasă de aici nu-i poate oferi niciun loc în care să se simtă ca la el acasă ...”

,[,...] știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a mă înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinăuntrul meu.”

(Herman Hesse – Lupul de stepă)