În întunericul din încăpere, ascult sunetul ploii. O ploaie liniștită,
tăcută, diferită de cea de acum câteva săptămâni. Dar aici, prezentă, mereu
prezentă. ... într-un alt trup, într-o altă viață, aș sta undeva cocoțată-ntr-un colț de lume și aș privi în jos, fumând o țigară. Cine știe,
poate de asta muntele mă reprezintă și mă încarcă mai mult ca orice altceva.
Petrichor. Nu știu dacă avem un cuvânt pentru asta
în română. Mirosul care se înalță din pământul ars după ploaie. Acel miros
tipic, pe care doar ploaia îl lasă în urmă.
Știu de ce oamenii au nevoie să uite. Știu de ce ne pierdem în fumuri de
țigară, în ierburi, în alcool, în plăceri trupești, în ignoranță. Știu cât am
da pentru a uita. Poate că mereu am știut și am purtat asta în mine. Pentru a evada din viață. Pentru a nu o mai resimți atât de
acut, de adânc, în noi. Poate că suntem prea fragili pentru ea, pentru adevărata
viață, așa că ne vindem sufletele pentru a ne anestezia. Ce faci însă cu
această cunoaștere care te îngenunchează?
Eu una m-am pierdut în cărți, aproape ca-ntotdeauna. Am început un maraton
al lor, punând deoparte tot ce poate fi cuprins în work. Am început să gonesc prin ele – cărți de mult așteptate,
cărți care au stat cuminți pe rafturi prăfuite, cărți luate de la prieteni,
cărți despre care trebuie cândva să scriu. Am încercat să mă pierd în ele, să
mă uit pe mine, într-o Nora Iuga abia descoperită, într-un Kurt Vonnegut
incredibil de inteligent și ironic, în poezii contemporane, încercând să-mi
decupez și eu o hartă doar a mea - ,,mi-am aruncat toate cuțitele/prin aerul
străin/au sfârtecat ramurile tinere și mi-au tăiat o hartă/alburie ca umbra lui
peter pan/ - nimeni din afară nu a atins-o.” Alina Purcaru. Mi-am amintit de
acele ,,patru sau cinci cărți" pe care trebuie să le am în casă și trebuie musai
să le citesc. Mi-am amintit de 2666 și
am pus-o deoparte – m-a așteptat prea mult pentru a mai lăsa o altă vară să
treacă pe lângă ea. Iar când n-am mai putut, am început și eu să scriu, lucruri
pe care le țin ascunse, parolate, într-un colț din laptopul meu.
Vezi tu, cărțile sunt un alt fel de drog. Te arunci în ele pentru a uita,
pentru a-ți face gândurile să tacă, pentru a potoli furtuna dinăuntrul tău,
pentru a te potoli pe tine. Dar “think
you’re escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way
home”. Întotdeauna l-am înțeles
pe James Joyce. Paradoxal, vrei să fugi de tine însăți, dar în fuga ta de tine,
tot cu tine te întâlnești ... ce fel de evadare este până la urmă asta?
Închid ochii, ascultând liniștea din jur, de aici, din mine. Picăturile de
ploaie care se mai preling de sub streșini, mirosul acela tipic de după o
ploaie – sau o furtună, gata oricând să renască. Petrichor.
