Am renuntat incet la noi. Sa mai
credem. Sa mai speram. Si am continuat sa purtam aceleasi masti uzate, sa ii
auzim pe ceilalti, sa ne sugrumam strigatele, sa mai fim noi. Ne-am lasat
legati de teama, de traditii, de tot trecutul din care nu mai avem unde fugi,
de toate gesturile, cuvintele pe care le-am tot cautat in ultimii ani ca ultimele noastre surse de salvare… Ne-am adancit mai mult in propriile valuri, in propriile greseli,
in remuscarile noastre. Am tot strigat pana ce am amutit. Dar nimeni nu ne-a auzit. Si doar mastile –
prafuite, sparte, obosite – ne-au mai ramas ca scut. Si-apoi, treptat, intreg
desertul si intreaga noapte dinauntrul nostru ne-a acoperit cu totul.
,,Se indeparta. Dinspre munti batea un vant rece. Se rostogoli pe
coastele dinspre apus ale continentului, unde zapada de vara se intindea pe
varfurile golase, trecu prin padurile de brazi de sub varf, printre crengile
plopilor tremuratori si se napusti peste campia desertica de la poalele muntilor.
In timpul noptii se oprise ploaia si iesi la sosea sa strige cainele. Il striga
multa vreme. Ramase pe loc, in intunericul Acela de neinteles. Unde nu se auzea
alt sunet in afara de sunetul vantului. Dupa un timp, se aseza pe sosea. Isi
scoase palaria si o aseza pe macadamul din fata sa, isi lasa capul in jos, isi
cuprinse fata in maini si incepu sa planga. Ramase multa vreme asezat pe jos,
si, dupa un timp, catre rasarit, aparu o lumina murdara, iar dupa alt timp,
soarele cel drept dat de la Dumnezeu rasari, inca o data, peste tot si toate.” (Cormac McCarthy – Marea trecere.)