În insomnia din această noapte mă gândeam ce bine ar fi să existe un buton pe care să-l apeşi şi totul să stea în loc, iar tu singur să ieşi din această încremenire şi să porneşti la drum, ca un Faust în propria călătorie. Printre oameni încremeniţi aşa cum gândul meu i-a prins, printre locuri ferite de distrugerile noastre, prin amorţeala tuturor... Ce bine ar fi să ieşi de aici, din extenuarea psihică şi fizică, din sarcinile pe care le ai de dus la îndeplinit, din grija pe care trebuie să o ai faţă de atâţia oameni, din teama pe care pandemia ţi-a creat-o pentru anumiţi oameni, din animalitatea, ignoranţa şi stupiditatea atâtor (ne)oameni, pentru care am ajuns aici. Nu ar putea oare să existe acest buton când totul devine prea mult, prin care, aşa cum un afiş spunea cândva, we could forget about life for a while, iar atunci când ne-am reîncărcat, să putem veni tiptil înapoi, şi să dăm drumul timpului să curgă, ca şi cum escapada noastră nu ar fi existat.
Pentru un creier care se gândeşte la mult prea multe lucruri în acelaşi timp, care e într-o partidă permanentă de şah cu sine însuşi, şi un suflet care nu poate să treacă peste o fiinţă la nevoie fără să dea o mână de ajutor, singurele lucruri pe care le vor par paradoxal cele mai complicate şi mai greu de înțeles: simplitate. Normalitate - mi-e dor de asta -. Iar lumea să fie ok. Imagine this.
