Încă de pe băncile liceului, când îmi imaginam viața oamenilor în vreme de război, când învățam despre distrugerile în masă cauzate de Om, am început în a-mi fi teamă de acesta. Cred că ultimele săptămâni ne-au arătat că unii dintre noi nu avem minte nici cât o găină, că nu putem raționaliza ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că ne lăsăm doborâți de egoismul nostru suprem, fără a ne gândi că prin el îi putem ucide și pe ceilalți.
Nu cred că mulți dintre noi vor învăța din ce se întâmplă astăzi, așa cum se tot vehiculează pe rețele de socializare. Cine să învețe? În miile sale de ani, omenirea a trecut prin sute de calamități și nenorociri – multe mai puternice decât ceea ce trăim astăzi – și mereu fiecare s-a întors la propria natură, cei conștienți vor rămâne așa, cei inconștienți se vor întoarce la inconștiențele lor. Nu simt că viața mea a devenit mai liniștită, ci din contra, simt că totul în jurul meu a devenit doar sunet: un zumzet continuu, neîntrerupt, digital, sub acel zgomot alb al lui Delillo, a acelei amenințări tăcute, prezentă acum în casele tuturor, și că îmi este dor să mă reîncarc, așa cum am făcut-o mai mereu, în mijlocul naturii. Pentru prima dată în viață, mă bucur că nu am un copil. Și că da, așa cum o dragă prietenă spunea, natura are nevoie de o pauză de la noi, are și avea de mult nevoia de această pauză, pentru că suntem cele mai cretine animale pe care pământul a putut să le vadă în existența lui.
Îmi vin în minte zilele acestea cuvintele lui Paler, ,,Doamne, apără-mă de mine însumi ...”, și spun, la rândul meu, Doamne, apără-ne de noi înșine.
Pentru unii, a aduce un copil pe lume e ceva instinctiv. Pentru alții mai pragmatici, a aduce un copil înseamnă a crede în ceva – într-un Dumnezeu, sau poate și mai important, în omenire, și în viitorul nostru ca specie. Cum poți oare să creezi un copil dacă nu crezi în viitorul nostru, într-o lume mai bună, în care ea/el să trăiască?
Îmi este teamă de lumea de mâine, de pericolul pe care noi înșine îl reprezentăm, de momentul la care am ajuns acum. Știu doar că a fi mamă, deși poate începe de la un motiv egoist, înseamnă cea mai mare responsabilitate pe care un om o poate avea față de o altă ființă umană, și că indiferent ce simți pentru cea care ți-a dat viață, nu prea poate exista acea rupere, acel divorț, acel sfârșit care există în alte relații. Pe mama, prezentă aici sau dincolo, o porți mereu în tine, o vezi în oglindă, așa cum tu pentru ea ești cea mai importantă ființă din câte există, și cred că unii înțeleg această relație abia atunci când devin ei înșiși părinți.
Sunt tot felul de mame ... mame hiperprotectoare, mame cool, mame care dictează sau mame care își învață copiii să fie independenți, mame care devin fiice pentru copiii lor, mame care își iubesc copilul încă dinainte de a se naște sau mame care trebuie să își țină copilul în brațe pentru prima oară pentru a înțelege pe deplin acest cuvânt, și mai sunt și acele mame care, din păcate, nu ar trebui să fie niciodate mame.
Relația mea cu mama a fost una complicată. Niciodată – sau rareori - spusă, arzând minimalist în fiecare zi. De la religie, idei preconcepute, încrederea în oameni, la ceea ce eu sunt astăzi, la ceea ce ea a fost întotdeauna. Le-am admirat mereu pe acele femei care au știut cum să se împrietenească cu fiicele (fii) lor. Și mai mult pe cele care au știut să împletească cariera cu familia și le-au dat o altfel de lecție copiilor lor. M-am simțit răspunzătoare pentru toate lucrurile la care mama a trebuit să renunțe pentru mine, și mi-am promis că am să încerc să nu fiu ca ea în privința asta, paradoxal, tocmai pentru a-mi învăța copilul de a exista și în afara casei, de a decide ea/el singur dacă vrea sau nu un copil. Le-am admirat și invidiat pe prietenele mele care au avut acea relație cool cu mama lor în adolescență. Și am învățat în ultimii ani, poate și din cauza aniilor care au început deja să își spună cuvântul, poate și din cauza conștientizării că va veni un timp când ea nu va mai fi aici, să încerc măcar să fac pace cu ceea ce a fost, să am mai multă răbdare, să încerc din răsputeri să înțeleg și să accept diferențele care mereu vor fi aici.
Mama. Nu de 8 martie, nu de ziua ei. Acea împletire a paradoxurilor, care uneori ne sfâșie – din prea multă dragoste, din prea multe schimbări în ea, din cauza timpului necruțător, din cauza amintirilor pe care le avem. Oricât de greu ne este, oricât de frică ne este – de sfârșit, sau de a nu ajunge și noi ca ea -, indiferent dacă ne dorim sau nu un copil, nu putem să tăiem ceea ce doare, nu putem abandona. E ceea ce a fost înaintea noastră, e cordonul pe care îl purtăm mereu în noi. Oricât de tare doare. Sau oricât de tare o iubim. Mama, care la final, ajunge la fel de lipsită de apărare așa cum am fost noi cândva, la începuturi.
