Maybe Tomorrow

"So maybe tomorrow

I'll find my way home..."

 2020 was the first year when I really wrote some resolutions. It will probably be also the last one. It has been the year that made me numb, and this time, this numbness hasn’t been something bad, but a mechanism to cope with reality, a weapon to defend myself.

I don’t know why people keep on searching for new beginnings, why they keep on trying to blame a year, or a divinity, for the problems that we have caused, from global warming to pandemics, from floods to rainforest fires. We, humanity, are to be blamed, and unfortunately, I do believe that this year was only the beginning, that there are too many humans that cannot go beyond them, that are utterly blind, and can’t see how much damage we have done here.   

2020 was a year of defeat, and acceptance for me, a year in which I had to put my weapons down, take a break from dreaming, and embracing the things which I once ran away from … protecting others, and leadership. It was the year that reminded me of a sentence from John Fowles, The Collector, in which it is said to let Life decide for you, and you be just its spectator, let Life/Destiny take control over you. I have always been against this, fighting with all my being for what I wanted to achieve, but this year I felt exactly as Fowles said, having no control anymore. It was also the year in which I felt on my skin that memories that hurt and the things I wish every year, in December, mean nothing in front of the fear of losing dear ones. It was a year of Loss, but with small good things.

Maybe tomorrow, numbness won’t be needed anymore. Maybe it will melt away and the clocks will start ticking once more.  

All dogs go to heaven

 I am not good when it comes to people - I hate small talk, I don't know how to build relationships, and I dislike superficiality. I don't know how to talk about myself, my feelings and desires. Maybe that's why I am so fond of dogs, finding in them two of the characteristics that I try to give to my few special people: unconditioned loyalty and warmth. 

It's hard to lose one. Harder to lose two in the same year. Hard to feel that you haven't done everything that you could have done. 

My special dog reminds me of that old dog from a film that I enjoyed, and cried at, when I was little. My dog who barked at thunders, planes and birds. Who protected me from strangers. Who brought me chickens, snakes and crows (all alive). Who was playful, and present, and calm. Who accepted without a bark all the pets that came after him. Who was the most brilliant and independent dog that I have ever had... .

Winter, Sea and Loss

,,Viața înseamnă/ să călătorești sub cerul înstelat. Moartea nu-i nimic altceva/ decât o mișcare absolut albă.”

                                                                    (Hannes Petursson, ”Steinn”) 

  
 Iernile în care mă regăsesc sunt cele albe, pline de nămeți, în care oriunde privești totul e amuțit în acel minimalism rece, de gheață, care ascunde totuși în adâncul lui atâtea lucruri și amintiri – decembrie, sunetul patinelor pe gheață, toate momentele de respiro, plimbările prin nămeți, dar și lucrurile, oamenii, ființele pe care le-am pierdut, toate visurile pe care le-am avut și acum par a fi înghițite de cotidian. 

    Romanul lui Jon Kalman Stefansson este prima scriere islandică pe care o parcurg și în care am regăsit două dintre elementele în care mă regăsesc: iarna și marea, fiind unul dintre cele mai faine romane pe care le-am citit anul acesta, cu o scriere lină, lirică, în care fiecare frază are o încărcătură aparte, un roman despre prietenie, despre cât de mic este omul în fața sălbăticiei, și nu în ultimul rând, despre pierdere și singurătate. Titlul din engleză, Heaven and Hell, redă mai bine esența acestei cărți pe care o citești pe nerăsuflate, simțind în oase gerul de neoprit și văzând în fața ochilor întinderea nesfârșită a iernii și a mării. Și zic asta pentru că așa cum naratorul colectiv se întreabă, ,,Să fie oare moartea pierderea paradisului?” (95), pentru personajul principal viața este sub întinderea mării/zăpezii, atât de tăcută la suprafață și atât de zbuciumată înlăuntrul ei.

Nu sunt însă multe de zis despre el la nivel de tematică – e o scriere cu un imaginar bogat, care se simte în primul rând, care te face să te simți acolo, printre personaje, o scriere poetică, care trece dincolo de barierele limbii, și care este construit pe diferite contraste.  

,Ne trecem viața căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie și să depărteze de la noi necazul. Ca să-și găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung și greuș poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui țel, urma unei dezlegări, sau poate își vor găsi liniștea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom prețui, firește, tăria, dar, oricum, nouă ne e deja tare greu să trăim, așa că ne vom mulțumi să înghițim rachiul chinezesc, în loc să pornim și noi în căutare, ne vom mulțumi cu asta și nu vom înceta să ne întrebăm care e cel mai scurt drum către fericire, iar răspunsul îl vom afla privind către Dumnezeu, către știință, către butelca de brennvin ori către licoarea sosită tocmai din China.” (37)

,,Să lași malul în urmă poate să fie dureros, ai impresia că te îndrepți către singurătatea goală.” (59)

,,Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară. Unele ajung să topească ghețurile care ne înconjoară inima, pe altele le trimitem să ne salveze, grăbite, ca pe cohorte de călăreți, când zilele sunt potrivnice și nu mai știm dacă mai trăim sau am murit deja. Totuși, vorbele, ele singure, nu sunt de ajuns și ne rătăcim pe întinderile uscăcioase ale vieții dacă n-avem nimic altceva de care să ne agățăm în afară de lemnul mort al unui condei.” (67)

,,Unii oameni au nevoie de mult timp până să găsească un loc în care vorbele astea, ținutul meu, acasă, să se scuture de lanțurile limbajului și sunt din ce în ce mai mulți care mor înainte să-l fi descoperit. Băiatul n-ar vrea să se întoarcă niciodată în câmpia unde doarme copilăria lui, unde i-au murit visele și unde s-a întristat că nu trăiește viața pe care ar fi vrut să o trăiască.” (99)

,,Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori de bun, cât de mult și-ar fi dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! Îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce face el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea, uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți.” (100-101)

,,Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost prea atent la viață când ai avut cum. De altfel, fie viu, fie mort, omul e un mecanism tare ciudat. Când e pus în fața unor drame care îi fac viața bucăți, își cheamă în ajutor memoria și se cuibărește în amintiri ca un animal în vizuină. Așa și noi. Să ne uităm la voi ne aduce o brumă de mângâiere, numai că ne umplem de un gust amar când vă vedem cum vă irosiți viața, cum faceți vreun lucru ce vă va chinui până la moarte, dar cel mai des în propriile noastre amintiri ne aflăm alinarea, acolo găsim iar firul care să ne lege iar de existență.” (109-110)

,,Vorbele au câteodată putere de troli, sunt în stare să doboare dumnezei, să salveze vieți ori să le curme. Vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești, vorbele sunt pești mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimântate în fundul prăpăstiilor, vorbele sunt un năvod larg, cât să încapă toată lumea în el și să cuprindă cerul, numai că uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdrențe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea.

Vorbele sunt însă tot ce băiatul are al lui.” (216-217)

Porz Goret

 There’s the quietness in which I find myself, and the quietness from whose claws I’m trying to escape. There is the noise and the silence of today, so mixed together, so undistinguished, like the days, the weeks, the months of the moment … March became and remained in April, in October, in December, days prolonged into one, long waiting… for a long walk in nature in sunny days, for daring to dream in something, to hope for a change, for meeting and hugging people I care for. And in this clockless time, where everything seems to have stopped, even words seem hard to be found, hiding in some corners of our souls, of our minds, hiding in the fears that we don’t have the courage to utter, and we push them deep into us, hoping somehow they will get lost in our guts, in our blood, in our heartbeats. But they are there, like haunting shadows from our past. In glimpses of another day, we remember we haven’t breathed for a long while, too busy to run away from us, to protect the others, to keep our calm and reason on this long, prolonged day, that seems to never end, filled with people who are so ignorant with their keens, with themselves, with this planet, with their country. And when we do, when we remember how to breathe by forgetting just for a moment about everything else, it’s like that old image from our past, tearing down all the windows and the walls for an evanescent moment of breathing.    

Ganduri pe timp de pandemie

Cred ca la fel ca multi altii ultimele luni au fost despre ei, despre cei vulnerabili, pe care doresti sa ii protejezi in fata absurdului trait acum. La fel ca multi altii probabil te gandesti ca asta nu o sa ni se intample noua, din moment ce respecti pe cat posibil toate restrictiile impuse. Din martie nu m-am urcat in niciun mijloc de transport in comun, am evitat aglomeratiile, intalnirile/excursiile cu prea multe persoane, m-am gandit de doua ori daca chiar e nevoie de acel drum. Din spatii nestiute, am mai scos putina rabdare, am mai strans din dinti, am mai invatat sa rabd. 

Asta pana ce unul lasa garda jos si astepti ca la urmatorul apel primit sa afli ca gata, s-a terminat (si Dumnezeu stie ce te asteapta la astfel de inmormantari) sau uite ca un miracol s-a intamplat si a scapat si de asta... . Bunici rapusi, prinsi in inconstienta si ignoranta noastra. Si apoi astepti un semn de la tine, de la ceilalti, daca, chiar daca ai respectat tot, ai fost la distanta, afara, daca vor mai fi si alte victime?... . La urma urmei, acest covid pe care-l vedeai prezentat ca o raceala numai a raceala nu a aparut pe chipul celui prins. 

Ma tot gandesc la normalitate, cand rutina prea incarcata era cea care iti dadea dureri de cap, cand la parinti te ingrijorau alte boli pe care le cunosteai, cand mai puteai sa te gandesti la propria vulnerabilitate. Ma gandesc la felul in care oamenii reactioneaza, la cei fara minte, care cred ca totul e o inventie, la cei care nu iau lucrurile in serios, la fetele oamenilor in astfel de timpuri si umanitatea/inumanitatea noastra. Ma gandesc la bunica mea si la toti oamenii care nu merita o astfel de moarte, in care demnitatea ne este luata, iar noi devenim doar simple epave, simple fantome a ceea ce am fost candva. Cu totii suntem datori cu o moarte, spunea cineva, dar poate in ciuda greselilor comise, poate ar trebui sa ne pastram acea demnitate de a ramane oameni, de a fi in stare de a avea grija de noi, de a ne aminti cine suntem, de a ne tine pe picioarele noastre, si nu de a fi furati si zdrobiti de o boala perfida, care insa ne arata cine suntem cu adevarat. 

Umanitate și Saramago

,,Vreți să spuneți că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puține sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Așa că le-am pierdut.” (241)

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște. Spuneam pe la începuturi de măștile pe care cu toții le purtăm și le schimbăm zi de zi. Poate că adevărata noastră față se arată la nevoie, în situații de criză, când suntem puși față-n față cu efemerul, cu teroarea, cu lipsa speranței, când ne sunt răpite cele mai dragi lucruri, și ființe, iar viața noastră atârnă de un fir de ață, sau este schimbată radical în rău. Sau poate că tocmai în aceste momente suntem abia conștienți de umanitatea celor din jur, de umanitatea noastră, de oamenii care rămân, care ne văd, de cei care dau bir cu fugiții și rămân orbi la suferința noastră.

Cred că trăim într-o societate care a uitat să vadă, să privească, o societate care favorizează superficialul, egocentrismul, lipsa de compasiune, teoriile conspirative și limitarea cognitivă. Cei care încă mai văd, care caută să facă o diferență, care gândesc, care oferă compasiune/empatie/rațiune, sunt la limita societății, niciodată în mijlocul ei, prea diferiți, prea atipici pentru perioada în care trăim.  Sau poate că așa au fost încă de la începuturi.

Obișnuiesc să îmi aleg uneori cărți după felul în care mă simt, ecouri ale propriilor gânduri și sentimente. Am ales luna aceasta Eseu despre orbire a lui Saramago pentru că mă regăsesc cu totul în mesajul acestei cărți, pentru starea mea de spirit/pierderea credinței din ultimul timp în oameni. Nu contest existența Oamenilor, a celor de la care încă mai avem ce învăța, superiori poate altor mamifere, Oameni creatori de cultură, cu coloană vertebrală, dar sunt oare aceștia îndeajuns de mulți pentru a ne mai salva, pentru a face o diferență?

  S-a dovedit o carte mai apropiată de ceea ce trăim zilele acestea, de idioțenia noastră, de istoria ciclică, care se tot repetă, de animalitatea omului, care – neînfrânată – duce la catastrofe și mai mari decât punctul care a declanșat-o. O carte complet diferită de tonul jovial al lui Saramago din Intermitențele morții, o carte a cărei alegorie te răvășește și a căror imagini te bântuie mult după ce ai lăsat-o din mână, o carte care m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult din scrierile lui. 

În această distopie, rând pe rând, de la om la divinitate, totul orbește. Și cum altfel ar putea fi un Dumnezeu al timpurilor noastre dacă nu orb de fărădelegile noastre, orb la suferințele noastre? Singura care scapă de această soartă este o femeie care trebuie să privească direct în față toate atrocitățile, tot spiritul animalic din celelalte ființe umane, toată dezumanizarea, tot ceea ce sistemul (nu) a făcut pentru semenii săi, toată apocalipsa coborâtă peste toți.

,,Murim de boli, de accidente, din întâmplare, iar acum murim și pentru că sîntem orbi, vreau să spun, o să murim de orbire și de cancer, de orbire și de tuberculoză, de orbire și de sida, de orbire și de infarct, bolile pot fi diferite de la om la om, dar ce ne omoară acum cu adevărat este orbirea, Nu sîntem nemuritori, nu putem scăpa de moarte, dar cel puțin ar trebui să nu fim orbi.” (245)

În alegoria sa, orbirea lui Saramago nu este una reală, fizică, ci reprezintă orbirea unei culturi, a umanității însăși, căci, așa cum ni se spune ,,Din aluatul ăsta sîntem făcuți, jumătate indiferență, jumătate răutate.” (34)

,,[...] sîntem deja morți, sîntem orbi pentru că sîntem morți, sau, dacă preferi s-o spunem altfel, sîntem morți pentru că sîntem orbi, e tot aia.” (209)

,,Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzînd, nu văd.” (270)

Ceea ce mi-a mai plăcut la această carte este stilul inconfundabil al lui Saramago. În ciuda atrocităților descrise, nu există urmă de melodramă, de patos în aceste pagini, iar schimbarea imaginarului, al paginilor încărcate cel mai mult de animalitate se face simplu, gradual, pe undeva pe la jumătatea cărții, printr-o singură propoziție, ,,După o săptămână, nelegiuiții au dat de veste că voiau femei” (141), restul curgând de la sine în același tip de stil idiosincratic, cu fraze lungi, ironice, iar dialogurile sunt încorporate în descrieri și narațiuni, fără delimitări de punctuație. Nu trebuie uitat și imaginarul lui Saramago, bogat și plin de imagini:

“Orbul îi deschise larg, ca pentru a facilita examinarea, dar medicul îl luă de un braț și îl instală în spatele unui aparat pe care cineva cu imaginație poetică l-ar putea vedea ca pe un nou model de confesional, în care ochii au înlocuit cuvintele, confesorul uitându-se direct în sufletul păcătosului.” (19)

Și totuși, la final, ce învățăm din toate acestea? Mai poate umanitatea fi salvată? Romanul lui Saramago mi-a amintit puternic de McCarthy și filosofia lui – puținii oameni care trebuie să ,,poarte focul”, aceeași cu ai lui Saramago care sunt condamnați poate să vadă, dincolo de ororile umanității, de personajele lui McCarthy din The Road, roman și acesta post-apocaliptic, care descrie o lume aflată la sfârșit. Dincolo de cruntul adevăr pe care cei care îl văd îl știu, dincolo de neîncrederea noastră, și a autorului în lumea în care trăim, ,,Singurul miracol posibil este să continuăm să trăim .... să sprijinim fragilitatea vieții zi de zi, ca și cum ea ar fi cea oarbă, cea care nu știe încotro să se îndrepte” (246).

Insomnii

Locul unde mă simt cel mai acasă e locul unde semnalul nu mai ajunge, telefoanele devin doar simple aparate de fotografiat, iar zumzetul orașelor, al îndatoririlor, al așteptărilor şi al grijilor nu mai poate fi auzit până la tine. Locul unde timpul pare să fi stat în loc. 

În insomnia din această noapte mă gândeam ce bine ar fi să existe un buton pe care să-l apeşi şi totul să stea în loc, iar tu singur să ieşi din această încremenire şi să porneşti la drum, ca un Faust în propria călătorie. Printre oameni încremeniţi aşa cum gândul meu i-a prins, printre locuri ferite de distrugerile noastre, prin amorţeala tuturor... Ce bine ar fi să ieşi de aici, din extenuarea psihică şi fizică, din sarcinile pe care le ai de dus la îndeplinit, din grija pe care trebuie să o ai faţă de atâţia oameni, din teama pe care pandemia ţi-a creat-o pentru anumiţi oameni, din animalitatea, ignoranţa şi stupiditatea atâtor (ne)oameni, pentru care am ajuns aici. Nu ar putea oare să existe acest buton când totul devine prea mult, prin care, aşa cum un afiş spunea cândva, we could forget about life for a while, iar atunci când ne-am reîncărcat, să putem veni tiptil înapoi, şi să dăm drumul timpului să curgă, ca şi cum escapada noastră nu ar fi existat. 

Pentru un creier care se gândeşte la mult prea multe lucruri în acelaşi timp, care e într-o partidă permanentă de şah cu sine însuşi, şi un suflet care nu poate să treacă peste o fiinţă la nevoie fără să dea o mână de ajutor, singurele lucruri pe care le vor par paradoxal cele mai complicate şi mai greu de înțeles: simplitate. Normalitate - mi-e dor de asta -. Iar lumea să fie ok. Imagine this. 

Ada, My Most Beloved Dog. 30.07.2005 - 17.06.2020

It’s unfair. And more than painful. When you take a puppy or adopt a dog – no matter the age – you know that this moment will happen. And you know that it will hurt like hell. You do it for those special moments that only a person with pets can understand. If someone laughs or doesn’t understand what you feel when your dog dies, that person either doesn’t have a pet to know the feeling, or it lacks some of the human emotions. It’s too damn unfair. Their pain, their short lives, the hole that they leave behind, the last moments.  

Ada made me love small dogs. She was one of the smartest dogs that I have ever seen. A rebel one, crazy, but that gave so much love. And she made me smile every single day, no matter what my mood was. And although she stayed with us so little, we felt that we knew her since the beginning.

My dearest Ada, I don’t know where I can find another dog like you. And you will always be alive in our souls.

The Death of Artemio Cruz, or One Story of la Revolución

Mexico. A place of contradictions, of borderlands, where beauty mingles with corruption, freedom with imprisonment, tradition and rituals with the thirst of a better future, from the fights of Porfirio Diaz for the reform to his days of dictatorship, a country which is looking across the borders that always defined it – the borders with the United States, the borders between a glorious past and a corrupted present, the borders of mestizos and mestizas, of keeping their culture alive, inside an era of globalization.

Artemio Cruz. A man of contradictions, who at the beginning of the novel you simply loathe. He is the representation of the Mexican Revolution, of how and why things started and how they ended. Artemio starts fighting for the haciendas, for the freedom of the people. Instead of achieving this, he begins to fall fast into the other world, building his empire on treachery, bribery, and crimes. The only person that matters for him is himself, his well-being, and his life succumbed into pleasures. The other people around him – women that he raped, the woman that he married, women that he shared his bed with, born daughters and sons – do not matter.

“my only love has been to possess things, their sensual property? That’s what I love. The sheet I embrace. And all the rest, what is now passing before my eyes. A floor made of Italian marble, veined in green and black. The bottles that store up the summer of those places.”

“Who will you fuck over today in order to exist? Who tomorrow? Who will you use: the sons of the fucked mother are these objects, these beings that you will transform into objects for your own use, your pleasure, your domination, your disdain, your victory, your life.”

Artemio Cruz fascinates. I have always believed that being humane does not mean the good things that you do, the kindness, the nice gestures, but the elements which makes us vulnerable, the aspects which, paradoxically enough, get us closer to the animal world, and also the thirst of life found in the mundane. It is that “optical democracy” that defines us as a human being, in this world. So Artemio’s memories wander around sensuality, around beautiful, young women who accept him for his money, and luxurious parties, so different from the place in which he was born and raised. At the same time, as we go deeper into his thoughts, we find bits of remorse, of hints of unconfessed love, memories and thoughts which contradict one another – the strong, undefeated man becomes a puppet in the hands of destiny.

[…] days in which your destiny will pursue you like a bloodhound, will find you, will charge you dearly, will incarnate you with words and acts, complex, opaque, adipose matter, woven forever with the other, the impalpable, the substance of your spirit absorbed by matter

“He ordered you, you went to the Revolution: this memory does not leave me, it will not reach you. You will have no answer for the opposing, imposed codes, you innocent, you will want to be innocent, you did not choose on that night.”

But he did. The right and the wrong, the words that we say, the gestures that we do, the way we let our past define us – in a good or in a bad matter – he, and we alike, choose. That is why Artemio’s final thoughts gravitate also around the idea of free will vs. destiny, of things already planned for him. This is why I don’t see in him a courageous man, but a coward one – coward because he blames destiny for his actions, coward because he isn’t able to confess (and nurture) his love, coward because he runs away from suffering, hiding into his grandeur, his affairs and his illegal businesses, coward because he doesn’t take a stand in the Revolution and betrays everyone who once believed in him, because for him “Revolution’s all about, nothing else: being loyal to the leaders.”. And slowly, this disgust that you felt at the beginning is transformed into pity. From the moment he tragically loses the only person(s) who he loved, Artemio’s line between selfishness as a way of living and sociopathy gets blurred, the key moments where moral values fall one by one, like in a cards of dominos, letting behind an unscrupulous, hideous, and most of all, lonely person, in the immensity of his own empire.

“how shall I abandon… the solitude… of myself… to lose myself in… the solitude… of ourselves…”

I believe that Carlos Fuentes here writes a powerful, intense, masculine book, an attack to the Mexican society and the world of abuses that have taken place in this country. It is no wonder that this book is representative for the Latin American boom from the 1960s-1970s, in which we can find writers like Julio Cortazar, Jorge Luis Borges, and of course, Gabriel Garcia Marquez. It is not the main character that fascinated me the most, but Fuentes’ style and technique of writing, splitting a single perspective into echoes of past memories, where the reader should be aware that “Memory is satisfied desire.”, of faces that gets blurred one into another, and the use of stream of consciousness that he uses, creating thus sometimes powerful, lyrical paragraphs. It gives another portrait of Mexico’s quest of identity, of wealth, while moral values fall one by one.

“You will hear color, and you will touch sound, see smells, smell taste.”

“After all, how could there be real contrition without the recognition of the real evil in us? How can we understand sin, pardon for which we are to beg on our knees, if beforehand we don’t commit sin? Forget your life, let me put out the light, forget everything, and later we will pray together for forgiveness.”

“To live is to betray God. Every act in life, every act that affirms us as living beings, requires that the commandments of your God be broken.”

Margini

Astăzi a fost prea mult. Sau ieri. Sau tot ce s-a adunat. Cred că putem fi (și) proprii arhitecți ai propriilor vieți, lepădând pe rând acea moștenire lăsată în amintiri a priori, navigând împotriva curentului, a tot ceea ce am trăit cândva, conturându-ne propriul drum, propria urcare sau coborâre, dar mereu cu un preț – mereu există unul. Pushing the sky away. Îmi place să îmi imaginez că în aceste mii și mii de nuanțe de cenușiu putem lua un creion în mână și putem începe contura, putem mâzgâli cu mișcări mai stângace sau mai sigure, cum vrem ca aceste clipe aici să arate.

Dar azi a fost prea mult. Oboseala acumulată. Avalanșa de sarcini. Multitudinea de strigăte, de îmbrânciri, de sunete din toate părțile cărora simți că nu le mai poți face față. Timpul care pe de o parte pare să se fi oprit, iar pe de cealaltă parte care îți urlă în față că trebuie să te grăbești, că ceea ce ai început trebuie terminat, iar tu pur și simplu nu te mai vezi de tot ceea ce ar trebui făcut și de felul în care în interior te simți, de valurile de care nu mai vezi nimic. În timp ce oamenii pe care i-ai cunoscut de-o viață cad, iar amintirile pe care le credeai uitate renasc. În timp ce lumea devine mai haotică decât este. În timp ce te simți de luni bune într-o cușcă, iar tot ceea ce îți dorești e să fugi cu toată viteza departe de betoane, de gri, de orașe prăfuite, de viruși, de sunete, fugind cât de tare poți pe-un vârf de munte sau direct în mare.

Astăzi a fost prea mult. Până la propria margine. Până pe-un peron pustiu de-al lui Paler. Până la neființă. Până la capătul cuvintelor.  

Avalanche

Been feeling like in front of an avalanche for months. That’s how I would describe this year so far. Hearing its sound inside and outside of me, fearing the unstoppable, having no force in front of Life and Death. Seeing Death everywhere – on the TV, at people you know, in your beloved dog, in your relatives. Being at the same time kicked when you least expect from all the directions. And you stay in front of it, immovable, unable to run or look away, trying with all your force to stay calm and breathe and do your best and finish what you started. When the entire world, inside and outside, is at war. Just seeing how it gets closer and closer to you. 

All the world is grey

Încă de pe băncile liceului, când îmi imaginam viața oamenilor în vreme de război, când învățam despre distrugerile în masă cauzate de Om, am început în a-mi fi teamă de acesta. Cred că ultimele săptămâni ne-au arătat că unii dintre noi nu avem minte nici cât o găină, că nu putem raționaliza ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că ne lăsăm doborâți de egoismul nostru suprem, fără a ne gândi că prin el îi putem ucide și pe ceilalți. 

Nu cred că mulți dintre noi vor învăța din ce se întâmplă astăzi, așa cum se tot vehiculează pe rețele de socializare. Cine să învețe? În miile sale de ani, omenirea a trecut prin sute de calamități și nenorociri – multe mai puternice decât ceea ce trăim astăzi – și mereu fiecare s-a întors la propria natură, cei conștienți vor rămâne așa, cei inconștienți se vor întoarce la inconștiențele lor. Nu simt că viața mea a devenit mai liniștită, ci din contra, simt că totul în jurul meu a devenit doar sunet: un zumzet continuu, neîntrerupt, digital, sub acel zgomot alb al lui Delillo, a acelei amenințări tăcute, prezentă acum în casele tuturor, și că îmi este dor să mă reîncarc, așa cum am făcut-o mai mereu, în mijlocul naturii. Pentru prima dată în viață, mă bucur că nu am un copil. Și că da, așa cum o dragă prietenă spunea, natura are nevoie de o pauză de la noi, are și avea de mult nevoia de această pauză, pentru că suntem cele mai cretine animale pe care pământul a putut să le vadă în existența lui. 

Îmi vin în minte zilele acestea cuvintele lui Paler, ,,Doamne, apără-mă de mine însumi ...”, și spun, la rândul meu, Doamne, apără-ne de noi înșine.

Mama

Pentru unii, a aduce un copil pe lume e ceva instinctiv. Pentru alții mai pragmatici, a aduce un copil înseamnă a crede în ceva – într-un Dumnezeu, sau poate și mai important, în omenire, și în viitorul nostru ca specie. Cum poți oare să creezi un copil dacă nu crezi în viitorul nostru, într-o lume mai bună, în care ea/el să trăiască?

Îmi este teamă de lumea de mâine, de pericolul pe care noi înșine îl reprezentăm, de momentul la care am ajuns acum. Știu doar că a fi mamă, deși poate începe de la un motiv egoist, înseamnă cea mai mare responsabilitate pe care un om o poate avea față de o altă ființă umană, și că indiferent ce simți pentru cea care ți-a dat viață, nu prea poate exista acea rupere, acel divorț, acel sfârșit care există în alte relații. Pe mama, prezentă aici sau dincolo, o porți mereu în tine, o vezi în oglindă, așa cum tu pentru ea ești cea mai importantă ființă din câte există, și cred că unii înțeleg această relație abia atunci când devin ei înșiși părinți.

Sunt tot felul de mame ... mame hiperprotectoare, mame cool, mame care dictează sau mame care își învață copiii să fie independenți, mame care devin fiice pentru copiii lor, mame care își iubesc copilul încă dinainte de a se naște sau mame care trebuie să își țină copilul în brațe pentru prima oară pentru a înțelege pe deplin acest cuvânt, și mai sunt și acele mame care, din păcate, nu ar trebui să fie niciodate mame.

Relația mea cu mama a fost una complicată. Niciodată – sau rareori - spusă, arzând minimalist în fiecare zi. De la religie, idei preconcepute, încrederea în oameni, la ceea ce eu sunt astăzi, la ceea ce ea a fost întotdeauna. Le-am admirat mereu pe acele femei care au știut cum să se împrietenească cu fiicele (fii) lor. Și mai mult pe cele care au știut să împletească cariera cu familia și le-au dat o altfel de lecție copiilor lor. M-am simțit răspunzătoare pentru toate lucrurile la care mama a trebuit să renunțe pentru mine, și mi-am promis că am să încerc să nu fiu ca ea în privința asta, paradoxal, tocmai pentru a-mi învăța copilul de a exista și în afara casei, de a decide ea/el singur dacă vrea sau nu un copil. Le-am admirat și invidiat pe prietenele mele care au avut acea relație cool cu mama lor în adolescență. Și am învățat în ultimii ani, poate și din cauza aniilor care au început deja să își spună cuvântul, poate și din cauza conștientizării că va veni un timp când ea nu va mai fi aici, să încerc măcar să fac pace cu ceea ce a fost, să am mai multă răbdare, să încerc din răsputeri să înțeleg și să accept diferențele care mereu vor fi aici.

Mama. Nu de 8 martie, nu de ziua ei. Acea împletire a paradoxurilor, care uneori ne sfâșie – din prea multă dragoste, din prea multe schimbări în ea, din cauza timpului necruțător, din cauza amintirilor pe care le avem. Oricât de greu ne este, oricât de frică ne este – de sfârșit, sau de a nu ajunge și noi ca ea -, indiferent dacă ne dorim sau nu un copil, nu putem să tăiem ceea ce doare, nu putem abandona. E ceea ce a fost înaintea noastră, e cordonul pe care îl purtăm mereu în noi. Oricât de tare doare. Sau oricât de tare o iubim. Mama, care la final, ajunge la fel de lipsită de apărare așa cum am fost noi cândva, la începuturi.

The Catcher in the Rye

Neputință. Și furie. Nepăsare. Probabil ce mă doare și mă sperie cel mai tare în ființa umană este nesimțirea crasă pe care o înrădăcinăm în copiii noștri sau pe care o aplicăm celorlalți. Nesimțire pe care o resimți în ființe pentru care un salut este prea mult, în făpturi pline de sine, care nu înțeleg ce e respectul pentru cei din jurul lor, care nu se văd decât pe sine, în oameni care scurmă vieți fără să se gândească o secundă. Nesimțire împletită cu egoism și incultură pentru care am ajuns aici.

Poate că printre lucrurile care m-au făcut să fiu profesor a fost și dorința de a-i prinde pe ceilalți, de a nu abandona, de a face acea diferență pe care uneori cu greu o vezi sau care e adesori uitată. Nu știu să fac lucrurile cu măsură, așa cum nu știu să simt cu măsură. Știu doar cât mă implic. Până la epuizare. Știu cât mă îndoiesc de mine când lucrurile scapă de sub control... poate că am fost prea docilă, sau prea severă, poate că am fost prea obosită să mai am destulă răbdare și să mai ascult, poate că trebuia să fac lucrurile altfel, dar cum?...

 Tot încercăm să lăsăm acea amprentă prin miile de modalități de a ajunge la celălalt, la a nu fi indiferent(ă) la lipsa de educație din jur, la a îndrăzni să fii diferit și să mai speri la o lume mai bună, în acea lume care ți-a arătat de atâtea ori câte nuanțe de cenușiu are. A fi diferit nu prin a fi genial, ci a fi acel cineva care nu mai aruncă gunoiul așa cum îi vine, a fi acel cineva care nu dă sute de euro pe un câine pe care apoi îl abandonează, a fi diferit prin a nu fi ăla care întoarce spatele când celălalt cade. A fi diferit prin a fi ghidat de o moralitate interioară și nu de o divinitate care îți garantează viața veșnică.

Așa că întinzi o mână de ajutor și încerci să nu renunți și la acel copil care te-a scos din sărite când erai și ești deja la capătul puterilor. Salvezi animale care erau condamnate din naștere la o moarte prematură, și investești, emoții, timp și bani, pentru a le mai da o șansă... până când altcineva reușește să distrugă într-o singură secundă tot ce te-ai chinuit să faci. Îndrăznești să crezi că mai există și altceva. Și ori de câte ori ți se arată că nu, că asta suntem, ori de câte ori ajungi la pământ și simți că nu mai ai cum să te ridici, pui punct și o iei de la capăt. De mii și mii de ori. Oricât de tare doare. Pentru că doare, de fiecare dată.

“Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody's around - nobody big, I mean - except me. And I'm standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff - I mean if they're running and they don't look where they're going I have to come out from somewhere and catch them. That's all I do all day. I'd just be the catcher in the rye and all. I know it's crazy, but that's the only thing I'd really like to be.” (J.D. Salinger)

The Art of Doing Nothing

Today I should have started working at something quite important. Instead of that, I read 60 pages instead of 10 from a Hemingway’s novel. And I let myself surrender to the tiredness that I have been feeling all the week, doing nothing.

We are learnt to run, to do something all the time, to search for exciting, new things, to shape amazing memories so that we fully feel that we are living. Yes, I am a workaholic, yes, I do want to travel, to meet mad people “mad to live, mad to talk, mad to be saved” (Kerouac), yes, I do want to make a difference all the time, yes, I do want to go full steam ahead, but from time to time, we should embrace the nothingness, the quiet days, the few moments when we can be with ourselves, where nothing is demanded from us (or postpone whatever we must do), because sometimes, maybe sometimes, life can be amazing in its ordinariness. 

Cărțile anului 2019

Deși a fost un an mai bun ca cel trecut în privința numărului de cărți și al articolelor citite, nu pot să spun că în 2019 am găsit foarte multe cărți care să îmi fi plăcut extrem de mult, care să fi avut un impact puternic asupra mea (ca DeLillo și White Noise sau Rushdie). Știu că în 2020 este foarte posibil să citesc mai puțin ca în 2019 (deși inițial aveam năzuințe mari), dar sper că voi da de niște cărți foarte bine scrise.

Astfel, dacă ar fi să așez cărțile din 2019 în ordinea preferințelor, topul ar arăta cam așa:

1. John Steinbeck, Of Mice and Men: recitită în 2019, dar probabil cea mai bună carte parcursă. Sper ca în 2020 să am timp să mă întorc la Steinbeck.
2. Gloria Azandula: Borderlands-La Frontera: mi-a plăcut foarte mult cartea aceasta, pe alocuri mai mult decât Steinback, reamintindu-mi când am avut nevoie de ce nu vreau să renunț la ceea ce lucrez momentan.
3. Octoavio Paz, Labyrinth of Solitude and Other Writings: o carte bine scrisă, pe care o recomand tuturor celor pasionați de Mexico (și nu numai)
4. Jose Saramago, Intermitentele mortii – o carte plină de umor, cursivă și ușoară
5. Michael Lynn Crews, Books are Made out of Other Books: A Guide to Cormac McCarthy’s Literary Influences – o carte minutioasa, plina de detalii si scrisa bine.
6. Amos Oz, Intre prieteni – Oz mă relaxează. Nu am foarte multe pretenții de la el, dar îmi place să citesc și să aflu lucruri noi despre alte culturi.
7. Amos Oz: Iuda – i-am detestat personajul masculin, dar mi-a fost tare simpatic bătrânul din acest roman.
8. Marilynne Robinson, Gilead – Posibil să surprină pe unii prezența acestei cărți în primele 10 ale anului trecut, dar Gilead a început să îmi placă (și) mai mult după ce am terminat cartea. Sentimentul puternic al pierderii, al modului în care viața ne trece printre degete, și dragostea profundă pentru viață, pe care o resimți când ești la final, sunt elemente care mi-au rămas în minte de la această carte.
9. Fred Chappell, I Am One of You Forever – recomand ,,The Storytellers”.
10.  Cormac McCarthy, The Gardener’s Son – vizionarea filmului cu același nume este pe lista de așteptare. Nu e McCarthy cu care m-am învățat din romane, dar este o piesă de teatru bine scrisă.
11. Georg Guillemin, The Pastoral Vision of Cormac McCarthy – o carte mai greu de parcurs, dar cu multe informatii utile (pentru mine).
12. Allen Josephs: On Cormac McCarthy: Essays on Mexico, Crime, Hemingway and God – m-a făcut să îmi dau seama că trebuie neapărat să parcurg For whom the Bells Toss
13.  TKT Course Book – o carte usurica, care se citeste repede, care aproape ca nu aduce nimic nou fata de cartile deja parcurse legate de metodologie
14. Mircea Eliade, Huliganii – dacă iei personajele ca anti-eroi, atunci cartea ar putea avea un pic de valoare. Nu mi-a displăcut total, dar mi s-a părut adolescentină în mai multe episoade.
15. Andre Gide, Intoarcerea fiului risipitor – Ce mi-a plăcut la Gide a fost reinterpretarea miturilor, dar cred că traducerea a lăsat de dorit.
16. Nicolae Steindhart, Jurnalul fericirii – mi-a fost tare greu să parcurg această carte. Cel mai mult mi-a plăcut erudiția autorului, dar am înaintat cu greu în toată propovăduirea prezentă la fiecare pagină.  
17. Michael Ondaatje, The Collected Works of Billy the Kid – o carte originala, dar greu de parcurs.
18. Vereen M. Bell: The Achievement of Cormac McCarthy
19. Olga Tokarczuk, Calatoria oamenilor cartii – aveam alte pretentii de la un castigator de Nobel (oricat de politice ar fi aceste premii)
20. Octavian Soviany, Casa din Strada Sirenelor – carte foarte usoara, cu idei preluate de la alti autori, care ar fi putut iesi ceva mai dragut daca era rescrisa/elaborata/lucrata un pic.