Dezumanizare

Am mers mereu pe principiul de a privi întregul, nu o felie, nu o față, nu o simplă perspectivă. Nu cred că trebuie să fim cu toții extrem de empatici, așa cum nu cred că trebuie să cădem pradă unui egoism complet. A ne iubi pe noi înșine nu înseamnă a ne opri de a-l vedea pe celălalt. Prea multă empatie strică propriei persoane, așa cum mult prea mult egoism devine psihopatie.

Nu știu încontro ne îndreptăm. Nu știu ce lume ar rămâne moștenire unui viitor copil. Ne considerăm specia superioară, când unele animale ne arată uneori ce înseamnă a fi uman.

Nu vorbesc de empatie, de morală, de egoism, de competențe și incompetențe, de pile și de realizări, de inteligență sau de prostie, ci de simpla calitate de a fi om. Mergem mai departe, fără remușcări, când alții se bat, când cineva este tâlhărit în fața noastră, când cineva strigă după ajutor, când cineva cade în spatele sau în fața noastră, când oameni – cunoscuți sau nu – se îneacă în fața noastră, iar noi stăm. Dăm la o parte oameni competenți și nu ne pasă câtuși de puțin de ei pentru oameni de la care putem primi acel ceva care ne poate mulțumi o perioadă de timp. De la personal, până când personalul se răsfrânge în social, ne lăsăm orbiți de orgolii, de trufii, de putere, de la prietenii care se destramă, sau firme care se distrug din cauza acestor orgolii până la vieți care se pierd atunci când uităm complet să mai fim oameni.

Când un caz apare și ne lovește în față și ne arată cât de inumani am ajuns, împânzim rețelele de socializare cu fel de fel de discuții, de conștientizări. Până când uităm și ne întoarcem la vechea ordine, de care părem că nu putem să mai scăpăm. Uităm. Uităm atât de multe, ca indivizi și ca ființe sociale. Uităm binele care ni s-a făcut, uităm oamenii care ne-au fost alături, uităm ajutorul primit. Sau poate că nu l-am primit niciodată, așa că întoarcem moneda. Uităm să mai comunicăm. Uităm să mai ieșim din noi înșine, uităm să spunem un simplu ,,mulțumesc” sau să întrebăm, cu sinceritate, ,,cum te mai simți? Ce mai faci?” Uităm să fim noi cei care dăm o mână de ajutor.

Nu cer empatie, nu cer martiri. Cer o lume în care să reînvățăm să fim în primul și în primul rând oameni, să fim umani, dacă acest cuvânt mai poate avea vreo valoare în societatea în care trăim.