Nu știu de ce disonanțe cognitive îmi sună ca un fel de refren, ca un nume al unui cântec, nu știu de ce mi se pare că viața pare să fie făcută din mii și mii de astfel de disonanțe.
Vrem să ne lăsăm amprenta aici, acum, vrem să ajutăm cât mai mult, vrem să folosim tot bagajul pe care îl cărăm zi de zi, și în același timp vrem să trăim, vrem oameni care la rândul lor să ne vadă și să facă o diferență în viața noastră.
Vrem libertate, mai mult decât orice, fără să conștientizăm adeseori responsabilitatea cu care aceasta vine. Vrem timp pentru noi, vrem să călătorim cât mai mult, vrem să evadăm cât mai departe, și în același timp, vrem rădăcini. Aici, acum, înfipte adânc, statornice. Oare ți-am zis cât de dor îmi e de acasă? Vrem liniște, sinceritate, stabilitate, în toată angoasa noastră a abandonului și a singurătății.
Vrem să ne aruncăm în valuri, fără a ști însă a înota. Vrem să ne deschidem, când nu știm încă acele cuvinte potrivite, vrem să trăim, să dansăm, să respirăm, într-o lume construită din mii și mii de nuanțe de disonanțe cognitive și sufletești.
No comments:
Post a Comment