”I had a design”, cum spunea un personaj din Faulkner, și la fel ca el, nu știu exact ce s-a întâmplat cu acesta. Încă de la grădiniță am știut ce vreau să fiu și să fac pe viitor, iar pe măsură ce am crescut, am fost tot mai convinsă de drumul ales: să predau, să călătoresc cât mai mult, să scriu cărți, să îmi termin studiile până în 30, să am un copil, o casă, cu o grădină mică. Nu știu câtora li se întâmplă să se gândească la acel copil nenăscut cu multă vreme înainte de apariția lui/ei – dacă lucrez aici/dacă mă mut aici/dacă fac asta.... cum îl va influența –, câți dintre noi se întreabă involuntar, încă dinaintea apariției lui/a ei cum ar proceda într-o anumită situație, câți simt acea căldură, acea liniște când iau un copil mic în brațe, indiferent de cum ne-a fost ziua sau cât de obosiți suntem, câți se gândesc la ce vor să lase în urmă pentru el/ea, sau ce ar putea să îl/o învețe, prin acțiunile proprii, câți sunt speriați de a nu repeta greșelile pe care ,,ai noștri” le-au făcut cu noi.
Gilead este o scrisoare deschisă către un astfel de copil, dintr-un loc uitat de timp, în care timpul pare că nu există, iar această stare de atemporalitate, de oprire în loc este datorată și stilului scriitoarei – unul extrem de clasic, de tradițional, în care nimic nu trădează că a fost scris în 2004 – și din memoriile personajului principal. Este un roman prin care cu greu se navighează, din cauza acestei stări de latență, de nimic ce nu pare să se întâmple în el, un roman mai degrabă de stare decât de acțiune (și nu o dată m-am întrebat dacă acest copil va avea răbdarea necesară să citească toate aceste rânduri care par mai degrabă o meditație – până la un anumit punct – decât o conversație cu propriul fiu). Și nu în ultimul rând, cred că este un roman pentru americani, pentru cei care au trăit în acel loc, care au trăit acea istorie, care înțeleg cu adevărat istoria războiului civil și felul în care sclavii erau tratați și relația dintre ,,albi și negri”, dintre sud și nord.
Înaintând în roman, descoperi că Gilead nu este o simplă (plictisitoare) scrisoare către un fiu, ci arată legătura dintre tați și fii, dintre tații care au militat pentru abrogarea slaviei și fii care au fost pacifiști convinși, dintre părinții (biologici sau spirituali) care și-au iertat proprii copii, despre copiii care au trădat credințele propriilor părinți (fie ele religioase sau înrădăcinate în mentalitatea sudului), spunând povestea a trei generații.
Cred că cel mai important la acest roman este ca cititorul să se lase purtat de ritmul acestei scrieri, un ritm, așa cum am mai spus, extrem de clasic pentru anul în care a fost scris. Paradoxal, cred că acest ritm este atuul și totodată punctul slab al cărții – el conturează acea unicitate a acestui roman contemporan, acel lirism al cărții prezent în legătura dintre părinți și fii, și totodată, pentru mulți cititori, acest stil creează confuzie și pe mine personal m-a făcut să mă întreb dacă chiar mai era nevoie de o altă carte despre acea pagină din istoria sudului, dacă nu cumva, așa cum noi suntem obsedați să facem filme despre perioada comunismului și foarte puțini scriitori români au reușit să evadeze din această perioadă și au reușit să găsească (cu succes) noi subiecte în contemporan, tot așa și unii scriitori americani (și nu numai) se încăpățânează să rămână în trecut și nu știu când să lase acest trecut în urmă.
În câteva cuvinte, este greu să găsesc oameni cărora să le recomand acest roman. Pe mine una m-a liniștit tocmai prin această antiteză cu propria persoană, mi-a domolit neliniștile și acea febră continuă a minții. Este o carte scrisă cu gândul la pierdere – a propriei tinereți, a propriei vieți, a persoanelor dragi, a memorilor și astfel a propriei identități, iar tocmai din această pierdere reiese setea de viață a protagonistului. O recomand astfel persoanelor care iubesc o carte lirică, care nu pun prea mare preț pe acțiune, care (încă) mai doresc să mai citească o pagină tipică din istoria sudului american, care sunt spirituale (sau sunt deschise la așa ceva), care vor să citească o meditație despre sensul vieții și al morții, și care vor să citească ceva nu tocmai ușor despre dragostea unui tată pentru viață și propriul fiu.
"My father said that in those days after he came back from the war, he used to go off and sit with the Quakers on the Sabbath. He said his father's church was half empty, and most of the people there were widows and orphans and mothers who had lost their sons. Some of the men brought sickness home from the camps – "camp fever," they called it—and their families went down with it. Some of the men had been in Andersonville and came back almost beyond saving. He said half the graves in the churchyard were new. And there was his father, preaching every Sunday on the divine righteousness manifested in it. That would set the old women to weeping, he said, and then the children would start in. He couldn't bear it."
"That is how life goes—we send our children into the wilderness. Some of them on the day they are born, it seems, for all the help we can give them. Some of them seem to be a kind of wilderness unto themselves."
"Calvin says somewhere that each of us is an actor on a stage and God is the audience. That metaphor has always interested me, because it makes us artists of our behavior, and the reaction of God to us might be thought of as aesthetic rather than morally judgmental in the ordinary sense."
"In every important way we are such secrets from each other, and I do believe that there is a separate language in each of us, also a separate aesthetics and a separate jurisprudence. Every single one of us is a little civilization built on the ruins of any number of preceding civilizations, but with our own variant notions of what is beautiful and what is acceptable—which, I hasten to add, we generally do not satisfy and by which we struggle to live. We take fortuitous resemblances among us to be actual likeness, because those around us have also fallen heir to the same customs, trade in the same coin, acknowledge, more or less, the same notions of decency and sanity. But all that really just allows us to coexist with the inviolable, untraversable, and utterly vast spaces between us."
