Pensamos que somos las víctimas del tiempo. En realidad la vía del mundo no es fijada en ningún lugar. Cómo sería posible? Nosotros mismos somos nuestra propria jornada. Y por eso somos el tiempo también. Somos lo mismo. Fugitivo. Inescrutable. Desapíadado.
Cormac McCarthy
Îmi imaginez uneori stând pe marginea unui lac și privind liniștea din fața mea. Fără trecut, fără amintiri, fără exemple de urmat, doar acest stillness în care mă pot afunda și pe care îl pot modela după voia și imaginația mea. Mă gândesc la toți oamenii care au stat în fața unui astfel de lac, dornici de a crea ceva, de a se crea pe ei înșiși, de a nu avea cu adevărat povara trecutului.
Așa cum s-a spus de nenumărate ori, artistul de astăzi trebuie să fie un postmodernist până în măduva oaselor. ,,The ugly truth is that books are made out of other books”, cum spunea McCarthy. Toate istorisirile au fost transmise, toate temele au fost epuizate, toate religiile și toate poveștile care au fost spuse cândva s-au transformat în mituri, în surse pentru acești cei care vor să vină.
,,Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci?” spunea Marin Sorescu în Iona. Artistul din zilele de astăzi se naște purtând în el artiștii trecutului, creațiile anterioare, tot ce a fost creat și spus înaintea lui. După atâția mii de ani, se mai poate spune ceva nou?
Urmăresc de ceva săptămâni Fargo și poate că dincolo de realizările cinematografice ale acestui serial, dincolo de actori, de construcția scenelor, de absurdul din el, ceea ce poate că m-a atras cel mai mult este această intertextualitate și până unde poate merge. Pe frații Coen îi știu de la No Country for Old Men – singurii care au reușit să-l înțeleagă și să-l transpună pe McCarthy pe micile ecrane (omițând aici The Sunset Limited). Poate că această sete a mea de a reface firul se trage de la James Joyce (Ulysses vs. Odiseea), de la anii copilăriei, de la felul în care memoria mea se joacă cu propriile amintiri. Un omagiu adus filmelor acestor doi regizori a devenit ceva nou, în care cred că adevărata ingeniozitate este acest vechi, acele secvențe/replici/personaje adunate și transpuse aici, într-un singur loc.
Așa că stau pe marginea acestui lac, ascultând sunetul din liniștea miilor de ani dinaintea mea, încercând să le descifrez și să le învăț limbajul, încercând să pătrund în lumea lor. Pentru mine, acest lac este coala de hârtie, pentru alții este lumea cinematografiei, a teatrului, a picturii, a artei. Retrăim clipă de clipă ce a fost cândva, mai vechi decât noi, atemporal, în care fie ne pierdem, fie reușim să (ne) acceptăm și să modelăm ceea ce avem deja.
