Trainspotting

I don’t like weak people. I don’t like people who keep blaming their life, their family, their destiny, a divinity for their own mistakes. I don’t like hearing “this is what my mother/father did when I was a kid, so I cannot be otherwise.” Yes, you damn can. With great effort, and indeed with some side-effects, but you can. All of us can. Because after all, isn’t what all of us want, to be a better person, and to be happy in life?

I understand that life’s a bitch. Meaningless, pointless, and there are few chances that in the future things will be better (although, as humans, we keep on hoping). But as Cormac McCarthy has kept on saying, we, the few ones, must “carry on the fire”, in this bad, absurd, vicious world, despite knowing that things will always be the same, that we cannot change humanity, that God won’t appear from nowhere and say “I’m here, I’m back”, that the world will keep pushing us down and didn’t care for our own suffering.   

I read half of Trainspotting. If I had to vote for the worst book that I read this year I think this would be. I get its point, I see the struggle, the misery, the absurdity of life – but is it the only book of literature that does this? And it is simply not the book for me. 

People may be attracted to it because of its Scottish dialect, its overuse of words like “cunt” and “fuck”, of its easy, neat construction of episodes. But when it comes to style and technique, it is just a novel that depicts well the world of addicts, and that’s it. Moreover, when it comes to the construction of characters one can easily observe how empathy and remorse are absent: when friends are dying, when babies are found dead and everyone asks for another injection. You could read in this book how someone is stealing something or how a baby dies, the language to describe these events is the same. And on a psychological level, I can get the author’s point of view: for an addict, nothing matters, only the drug.

I guess that my problem with this book is on a personal level. I really know that life’s a bitch, and life for the unprivileged ones is harsh, I know that everybody wants a goal, a difference in this life, but in the end, we all wish for that house, that family, that car and that steady job, for personal happiness. But I simply cannot read about such weak characters, who use drugs to escape the cruel (or invented) reality. Where is their will to get up from that place, from that apathy, where is their character? And if you have read this novel (or at least some pages of it), please think of Jack Kerouac’s The Road or Piri Thomas’ Down These Mean Streets.

Literature depicts Life (and Death), in all of its (their) aspects. I want to hear from it the struggle. The war within. The madness and the creation.  

December Blues

“Winter is the time for comfort, for good food and warmth, for the touch of a friendly hand and for a talk beside the fire: it is the time for home.”

And this is what winter/December has always meant for me. Not material gifts, not tiredness from all the cleaning, not school holiday, not PhD. time-to-read, not coldness. But warmth, stability, tranquility, kindness. That only time of the year when you expect to receive a small part of what you gave during the year. A hug, a warm gesture. And definitely not wishing, foolishly trying to run from another “deja-vu” December .....  

Shape of my heart

I am sitting on the verge of an abyss, reading Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra. I try to look around, see a shape, a colour, a being. But it is just us, with a book between. The other half sits this time next to me, smoking a cigarette. We don’t speak. We just listen. The sound of silence, the sound of people, the sound of life and death.

I think that if one reads this book with the eyes of the present it does not say a damn thing. It is old, too pathetic, full of misogyny – and we don’t like this, do we? But you see, going beyond that, looking at it with the eyes of the past, it does say the things that we carry inside ourselves, the things that we learnt, the things that greatest writers try to teach the human kind … things that most of us maybe we don’t hear, or see, or understand.

I close my eyes and I try to breathe. I can’t. I only feel her chilling breath beside me, and the smell of smoke and dust raising in the air. It is my world here, but it is she who is more alive than me … so the abyss becomes my sea, and I feel the cold water beneath my feet. I don’t want to open my eyes. I don’t want to fall. I don’t want to listen to her, although ...

We all knew this before, what Nietzsche said … I knew it, somehow I believed that all human beings carry inside themselves this a priori knowledge … but do they?

We know that we should not think only of ourselves. And still, so many are so blind by their selfishness. It is that “I”, that “ego” that is the most important. The one who destroys families, countries, people … the "I" who shapes wars. The "I" of greed. The world would be indeed a better place if we could all give (and forgive) more … but human beings simply can’t go beyond the “I”.

We know that we should not have children only for the sake of species, for our fear of death, for the way the world is and judges. And still, too many of us have children for these reasons.  

We know that we should offer kindness, generosity, the better half of us to the humanity. But let’s face it, how many of us do this? And if we do, what does humanity offer in exchange?

And we keep saying that “I want to be a better half of me” … what does this mean? Do we really become better halves or do we just become the image of the world, of other billions of humans before us? We are born, we get married, we have children, and the circle goes round and round. We believe that we are different, but we are not. From our parents who sometimes we hate, from our ancestors that we didn’t know, from all the people that we keep on criticizing, unable to see us in them. We are all just dust, just nothingness, with illusions, fragile bodies and minds, the image of the first man and the last one closed in our breathing. I am the first and the last Eve (and Adam), as we all are.

Those who do, those who give themselves to the world, those who dream to make a difference, those who shut up, those who forgive, those who know how to listen, Ubermensch, to please Nietzsche (and Uberfrau, dear friend) … how much can they last in this world? And what is beneath their shells?  

The one who is behind me. The sea who is beneath my feet. Who will save you now? Rejecting life with its absurdity, that’s your whisper. “I’m fine”, although I am not. Disappointment. Fury. Storm. Pain, deep, like the sea beneath me. The other half, who smokes her cigarette, always there – the only one who has always been present – waiting. For the jump. For the volcano. For the control.

And I just wanted to be happy … 

The Sound of Silence

Hello darkness, my old friend
I've come to talk with you again
Because a vision softly creeping
Left its seeds while I was sleeping
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence

In restless dreams I walked alone
Narrow streets of cobblestone
‘Neath the halo of a streetlamp
I turned my collar to the cold and damp
When my eyes were stabbed by the flash of a neon light
That split the night
And touched the sound of silence

And in the naked light I saw
Ten thousand people, maybe more
People talking without speaking
People hearing without listening
People writing songs that voices never share
No one dare
Disturb the sound of silence

“Fools” said I, “You do not know
Silence like a cancer grows
Hear my words that I might teach you
Take my arms that I might reach you”
But my words like silent raindrops fell
And echoed in the wells of silence

And the people bowed and prayed
To the neon god they made
And the sign flashed out its warning
In the words that it was forming
And the sign said “The words of the prophets
Are written on the subway walls
And tenement halls
And whispered in the sounds of silence”

Nuanțe de cenușiu

Îmi vine să decupez cerul acesta cenușiu și să fac soarele să renască. Să îl așez într-un colț de cer – nu prea mare, nu prea puternic, dar călduț, prietenos, asemănător frunzelor de toamnă de care nu am avut timp să mă bucur. Îmi vine să alung ploaia asta rece, monotonă, care nu spune nimic, și să o înlocuiesc cu ploi călduțe, scurte, de octombrie. Nu îmi amintesc de un alt octombrie mai cenușiu, mai rece, mai gol, mai iernatic.

Detest toamna aceasta. Plină de ploi și de frig, plină de mii și mii de nuanțe de cenușiu, care nu zic nimic. O toamnă goală, rece, lipsită de speranță și de tot ce-mi amintește de umanitate. Detest lipsa ei de culoare, detest frigul care s-a instalat mult prea repede, detest cât de mult o compar cu o toamnă trecută, colorată și plină de viață. Și detest cât de dor îmi este de ultima.

Mi-e dor de culoare și joc. Aș vrea să cred, să sper, că pot/putem aduce acel octombrie mai prietenos, că pot decupa simbolic cerul, că pot face soarele să reapară, că pot simți sau da mii și mii de nuanțe de culori – altele mai calde, altele mai reci, altele mai jucăușe, altele mai simple ... Că pot trece peste oboseala mea, peste oboseala timpului, peste tot haosul din mine. Că pot lua o cretă colorată și desena, ca Julio Cortazar, un șotron – mai colorat, mai puternic, mai plin de viață. În care cenușiul să nu existe.

*

,,O lume de cretă colorată se învârtea în preajma lor și-i amesteca în dansul ei, cartofi prăjiți făcuți cu cretă galbenă, vin cu cretă roșie, un cer pal și gingaș cu cretă albastră, cu puțin verde înspre fluviu.  O dată în plus aveau să arunce moneda în cutia de havane ca să oprească fuga catedralei, și chiar prin acest gest o vor condamna să fie ștearsă pentru a reînvia, să piară sub șuvoiul de apă pentru a se reîntoarce, linie după linie, cu cretă neagră și albastră și galbenă.” (378)

Searching Ithaca ...

Mi se par că zilele devin una, că orele se îmbină într-un nesfârșit, absurd număr, care nu mai zice nimic. Mi se pare că toate viețile sunt irosite în această goană a ... împlinirii, fericirii, muncii sisifice.

Nu mi-a fost niciodată teamă să mor, așa cum n-am crezut pe deplin vreodată în divinitate. Mi-a fost însă teamă că n-am să reușesc să-mi trăiesc vreodată propria viață. A muri ... e ca atunci când ești frânt de oboseală și nu mai vrei să mai ști nimic din jurul tău, e acel somn pe care îl tot caut și pe care-l aștept de vreo două săptămâni încoace, singurul în care te oprești să mai fugi, să mai dai, să mai tragi ca un catâr de tine însuți. Singurul în care exiști și-n care te simți. Gol, singur, absurd, fără conștient, dar eliberat de lanțurile unei societăți în care îți toți cauți, în zadar, locul.

Sunt autobuze prăfuite și alergări pe dealuri și văi. Sunt telefoane care tot sună și grija pentru ceilalți. Sunt toți copiii care nu-s ai tăi și toate visurile de viitor care nu mai sunt ale tale. Sunt apoi toate visurile tale prăfuite, mai prăfuite ca autobuzele în care îți petreci o bucată din viață, în care fie încerci să răsufli dacă ai timp sau să mai rezolvi câteva probleme care peste un timp nu-ți vor mai zice nimic. Sunt câmpurile verzi, crestele munților, țările ce ai vrut cândva să le vizitezi. Sunt cuvintele care clocotesc și se-nșiră-n mintea ta, dar de care nu mai ai timp. Ești tu, prinsă-ntre cele două, între un eu liber, simplu, ca al celorlalți, și un eu care tot face o diferență, numai pentru el însuși nu. Sunt .... oare când am crescut, cum de am ajuns aici, ce s-a întamplat cu noi, când am învățat să lucrăm așa, când am renunțat la noi, când ne-am resemnat în fața societății? Și unde sunt oamenii aceia pe care îi aștepți de-o viață? ...

Încotro? 

A Summer in Books

Am evadat mereu în literatură. Și m-am regăsit în ea, o regăsire nu doar prin prisma personajelor, a ideilor, ci și a propriei căutări: o căutare obsesivă a celui mai precis cuvânt, a acelui ceva ce nu a mai fost spus, a scopului și locului literaturii în timp, mai ales astăzi. M-am regăsit în ea, la marginea dintre cititor-critic-scriitor fără vreo lucrare, în singura lume pe care am simțit-o întru totul Ithaca; mi-am tras de mică un scaun la acea masă lungă a scriitorilor de atunci și de acum, la care cumva toți sunt prezenți, și am învățat să-i ascult, pe fiecare-n parte.  

A fost o vară scurtă, în care m-am aruncat cu totul în câteva cărți pe care le voiam de mult să le parcurg, altele pe care abia le-am descoperit, recomandate sau luate din pură curiozitate, o vară de care m-am agățat, în prag de sfârșit, care ar trebui să încheie o etapă. Printre cărțile pe care le port acum în mine se numeră:

  1.. Nora Iuga, Sexagenara și tânărul – ceea ce m-a impresionat cel mai tare la această carte a fost tinerețea, vitalitatea, dar și vulnerabilitatea pe care am simțit-o  ... nu a fost un singur cuvânt în care să o fi simțit pe Nora bătrână (urât, cumplit cuvânt).  Un stil alert, jucăuș, plin de amintiri, dar care comentează pe alocuri și ceea ce este literatura în ziua de azi, și una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o anul acesta.

   2,  Vladimir Nabokov, Lolita – datorită Norei Iuga mi-am amintit de Lolita, o carte care a fost cu mult altfel decât mă așteptam, în care Limbajul este cel care orchestrează totul. Căutarea, îmblânzirea Cuvântului, cam despre asta e vorba în Lolita. Nu sunt însă întru totul de acord cu Nabokov când vine vorba de literatură și societate. Cred că literatura poate reflecta și rescrie societatea, că poate fi o oglindă nu doar a ei, dar și a noastră înșine (pentru ultima parte a se vedea Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte).

    3, David Lodge, Născut într-un ceas bun – Un altfel de scriitor, o carte în care am găsit un om diferit de cel pe care mă așteptam să îl întâlnesc, și în care m-am regăsit pe planul acela de care menționam la început.

   4, Kurt Vonnegut, Jr. – Sirenele de pe Titan – cred că Vonnegut este unul dintre cei mai inteligenți scriitori pe care i-am citit. Nu îmi plac SF-urile, dar Vonnegut este o excepție prin stiul și umorul folosit. O scriere ateistă, plină de ironie la adresa căutării unui sens în viață, un răspuns ironic la întrebările omenirii legate de divinitate, determinism și liber arbitru.

   5,  Julio Cortazar – Șotron – nefinalizată, dar care trebuie amintită aici. E una dintre cărțile care mă fac să regret că nu știu spaniola, o carte care ar fi trebuit citită în această limbă, o carte grea – cea mai grea dintre toate cele amintite – o scriere care transcende literatura, în care nu povestea în sine este cea importantă, ci Cititorul și cum se citește.   

Bineînțeles că au existat cărți la polul opus. Două dintre ele – Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night Time, despre care nu sunt așa multe de zis, și Cecilia Ștefănescu – Intrarea Soarelui – o carte ciudată, cu potențial, dar care a eșuat printr-o avalanșă a comparațiilor și a cuvintelor prost alese. 

Rayuela

Oare ce este literatura? Există limite în literatură și dacă da, care sunt acestea? Care e diferența dintre o operă de ficțiune și una care merge dincolo de ficțiune?

Julio Cortazar în Șotron merge în direcția extremelor. Un roman considerat Finnegans Wake argentinian (deși nu cred că merge chiar într-atât de departe), un roman plin de jazz, de blues și de tango, dar care te face să îi detești personajele și firul narativ, în care nu ai cum să te regăsești, în care tot cauți un sens, dar care te captează prin jocul narativ și capitolele despre (anti)-literatură – ironic, creată tot prin Cuvânt.

Se spune că arta imită viața. Sunt atâtea lucruri pe care nu (ni) le spunem, pe care le refulăm, atâtea lucruri pe care le izgonim, evităm, ascundem. Unii poate, mai mult decât alții, sunt un iceberg al cărui doar vârf se vede. Sunt atâtea lucruri pe care le detestăm în ceilalți, atâtea lucruri făcute fără sens, atât de multă Viață irosită în repetiții, în rutine, în eșecuri ... Și atât de mulți care nu își analizează propriile vieți și greșeli.

Cam asta cred că ar fi și limitele literaturii, dacă ele pot exista. Viața, în toată culoarea și goliciunea sa, reprezintă Literatura. Cred că există puțini cititori care reușesc să pătrundă în haosul acestui roman. Puțini care citesc această literatură dusă la extreme, acea literatură care te provoacă, te face să o urăști, să o interoghezi, să devii într-un final parte activă din ea. Literatură scrisă pentru critici, scriitori ratați, artiști și filosofi ... Cred că fiecare scriitor își are propriul cititor. Lumea literară, poate astăzi mai mult ca ieri, abundă în pseudo-scriitori. Așa cum avem scriitori de valoare, scriitori cu potențiali, scriitori filosofi, scriitori amatori, etc., așa cred că și lumea cititorului se împarte în tot felul de clasificări, de la cei care caută plăcere și a se regăsi pe ei înșiși în lucrările citite, la cei care, paradoxal prin prea multă pasiune, fac (sau încearcă să facă) din literatură o profesie.

,,S-ar părea că romanul obișnuit zădărnicește căutarea, limitând cititorul la universul lui, cu atât mai bine definit cu cât romancierul e mai bun. Oprire forțată la diversele grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice șoptindu-i, pe sub dezvoltarea convențională, alte perspective, mai ezoterice. Scriitură demotică pentru lectorul-femeie (care, de altfel, nu va trece de primele pagini, în mod brutal rătăcit și scandalizat, blestemând pentru cât l-a costat cartea), cu vag aer de scriitură hieratică.

De provocat, de asumat un text neglijent, dezlânat, incongruent, minuțios antinuvelistic (deși nu antinovelesc). Fără a-ți interzice marile efecte ale genului când situația o cere, dar amintindu-ți de sfatul lui Gide, ne jamais profiter de l’elan acquis. Ca toate creațiile alese ale Occidentului, romanul se mulțumesște cu ordine închisă. Hotărât împotrivă, de căutat tot aici deschiderea și pentru asta de tăiat de la rădăcină orice plăsmuire sistematică de caractere și situații. Metodă: ironia, autocritica permanentă, incongruența, imaginația în slujba nimănui.

O tentativă de această natură pornește de la o respingere a literaturii; respingere parțială, căci se întemeiază pe cuvânt, dar care ar trebui să intervină la fiecare operație întreprinsă de autor și de lector." (79; 402-403)

Lo. Lola. Lolita

Lolita a stat cuminte pe rafturile bibliotecii personale de mai bine de un an de zile. Nora Iuga, prin Sexagenara si tanarul, a fost cea care mi-a amintit de ea si ca ar cam fi timpul sa o citesc – in ciuda personajelor si a manierii de scriere complet diferite de romanul lui Nabokov, cum aveam sa aflu dupa lecturarea romanului. A mai contribuit si setea mea de lectura din aceste ultime luni, de evadare dintr-o lume a criticii, a istoriei, a teoriilor literare, de a mai amana inca putin inevitabilele pagini ce trebuie parcurse intr-un viitor cat mai apropiat.

Ceea ce ar avea insa in comun Nora Iuga cu Nabokov ar fi obsesia pentru limbaj – mai puternica, mai compulsiva ce-i drept la Nabokov. Fara acest limbaj si stil delirant, Lolita nu ar fi nimic, nici macar un roman pornografic, cum unii pe nedrept l-au catologat.

In paginile scriitoarei romane se vorbea la un moment dat si despre acel limbaj al scriitorilor contemporani, de acea usurinta a lor de a folosi cuvinte si imagini ce alta data declansau procese (vezi D.H. Lawrence – Amantul dnei Chatterley) sau care erau cu greu parcurse de cititor. Nabokov pare sa mearga pe aceeasi linie de gandire si sa-i provoace pe cei care fac uz cu mult prea multa usurinta de aceste cuvinte, in literatura sau in viata reala; in prefata de la Lolita, un critic inchipuit de-al autorului ne atrage atentia:

„True, not a single obscene term is to be found in the whole work; indeed, the robust philistine who is conditioned by modern conventions into accepting without qualms a lavish array of four-letter words in a banal novel, will be quite shocked by their abscence here.” (2)

Cred ca acesta este farmecul literaturii si diferenta dintre un roman care doar imita – vezi (lipsa) limbajului din Intrarea Soarelui, in care cuvintele zgarie de-a dreptul – si un roman ca Lolita – unde pe alocuri mai ai nevoie si de un dictionar pentru lexicul fascinant folosit de Nabokov.

Si tot din pricina limbajului, m-am intrebat cum a putut fi acest roman tradus, ce munca a avut acel traducator, ce s-a pierdut in aceste traduceri, cand Nabokov este cunoscut pentru accentul (nebunesc) pus pe limbaj. Lolita este un roman masculin si liric totodata, care se citeste incet, cu niste personaje pe care nu ai cum sa nu le detesti sau sa empatizezi, satiric, fara idei spectaculoase, fara scene care sa-ti ramane in minte ca actiune, in care intrebarea ,,ce ramane dupa?” va ramane fara raspuns daca nu esti si tu la randul tau indragostit de limbaj.

P.S. Must be read in English.  

Petrichor

În întunericul din încăpere, ascult sunetul ploii. O ploaie liniștită, tăcută, diferită de cea de acum câteva săptămâni. Dar aici, prezentă, mereu prezentă. ... într-un alt trup, într-o altă viață, aș sta undeva cocoțată-ntr-un colț de lume și aș privi în jos, fumând o țigară. Cine știe, poate de asta muntele mă reprezintă și mă încarcă mai mult ca orice altceva.

Petrichor. Nu știu dacă avem un cuvânt pentru asta în română. Mirosul care se înalță din pământul ars după ploaie. Acel miros tipic, pe care doar ploaia îl lasă în urmă.

Știu de ce oamenii au nevoie să uite. Știu de ce ne pierdem în fumuri de țigară, în ierburi, în alcool, în plăceri trupești, în ignoranță. Știu cât am da pentru a uita. Poate că mereu am știut și am purtat asta în mine. Pentru a evada din viață. Pentru a nu o mai resimți atât de acut, de adânc, în noi. Poate că suntem prea fragili pentru ea, pentru adevărata viață, așa că ne vindem sufletele pentru a ne anestezia. Ce faci însă cu această cunoaștere care te îngenunchează?

Eu una m-am pierdut în cărți, aproape ca-ntotdeauna. Am început un maraton al lor, punând deoparte tot ce poate fi cuprins în work. Am început să gonesc prin ele – cărți de mult așteptate, cărți care au stat cuminți pe rafturi prăfuite, cărți luate de la prieteni, cărți despre care trebuie cândva să scriu. Am încercat să mă pierd în ele, să mă uit pe mine, într-o Nora Iuga abia descoperită, într-un Kurt Vonnegut incredibil de inteligent și ironic, în poezii contemporane, încercând să-mi decupez și eu o hartă doar a mea - ,,mi-am aruncat toate cuțitele/prin aerul străin/au sfârtecat ramurile tinere și mi-au tăiat o hartă/alburie ca umbra lui peter pan/ - nimeni din afară nu a atins-o.” Alina Purcaru. Mi-am amintit de acele ,,patru sau cinci cărți" pe care trebuie să le am în casă și trebuie musai să le citesc. Mi-am amintit de 2666 și am pus-o deoparte – m-a așteptat prea mult pentru a mai lăsa o altă vară să treacă pe lângă ea. Iar când n-am mai putut, am început și eu să scriu, lucruri pe care le țin ascunse, parolate, într-un colț din laptopul meu.

Vezi tu, cărțile sunt un alt fel de drog. Te arunci în ele pentru a uita, pentru a-ți face gândurile să tacă, pentru a potoli furtuna dinăuntrul tău, pentru a te potoli pe tine. Dar “think you’re escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home”. Întotdeauna l-am înțeles pe James Joyce. Paradoxal, vrei să fugi de tine însăți, dar în fuga ta de tine, tot cu tine te întâlnești ... ce fel de evadare este până la urmă asta?

Închid ochii, ascultând liniștea din jur, de aici, din mine. Picăturile de ploaie care se mai preling de sub streșini, mirosul acela tipic de după o ploaie – sau o furtună, gata oricând să renască. Petrichor.

Thunderstorm

I sit in the middle of the storm, in the middle of nowhere. Hearing the thunders, feeling the lightnings deep on my veins, in my pulse, with every beating of my heart. Electrical storm inside my soul. And I feel the wind on my skin and wounds, letting every memory free.

I tried to search for the perfect words to express this. I tried to learn to swim in this great ocean inside myself. I tried to swallow everything and to say again, and again, and again “I am fine”. And I tried to win this battle with me.

For every unuttered word, for every memory which returned back to me like a boomerang, for my defeat of today, for every hidden feeling inside myself, and for the pain that I have been feeling in this life ….   

I am this storm.  

Curiosities of the Mind

"I think we ought to read only the kind of books that wound or stab us. If the book we're reading doesn't wake us up with a blow to the head, what are we reading for? So that it will make us happy, as you write? Good Lord, we would be happy precisely if we had no books, and the kind of books that make us happy are the kind we could write ourselves if we had to. But we need books that affect us like a disaster, that grieve us deeply, like the death of someone we loved more than ourselves, like being banished into forests far from everyone, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is my belief."

(Franz Kafka)

I like doing things differently. I try to always do something new, to be creative in my job, to challenge the people who are around me, to play a lot – with words, gestures, actions, both in my professional and personal life. Life is memory and playfulness for me. However, stability is that one thing that I most want, expect and need from my people. To feel the ground beneath my feet when I am with them. To feel sure of what I am to them. Maybe, because as someone who I recently met remarked, I am not fond of material things, but of stories and human beings. 

Empathy can be an annoying thing – imagine how it is to sit on a table and to literarily feel others’ emotions and worries. Most of the time, if you are with strangers, you have no clue why are they feeling the way they feel. I do not know how some people can be such a magnet of emotions. I can read people quite easily, but paradoxically, I am unable to read their feelings towards me. That’s why I tend to repeat things or to create my own routines. For instance, I tend to go to the same places where I felt their warmth or I felt sure of my people, be it summer or winter. I tend to repeat the old gestures. I tend to avoid the places where I felt insecure. I tend to create my own illo tempore, my sacred temple in my sacred spaces. I play with tradition, with the old memories, trying to make, to put together my puzzle of stability from different days, hours and images.

My need of stability, my insecurity in front of changes, makes me think of autism. I have always associated it with a strict routine, with a plan that should always be followed, of people who has to know for sure what is going to happen next. And then I go on to other characteristics, such as their emotional world, their physical features, or their intolerance to sounds or being touched.

Mark Haddon’s book, The Curious Incident of the Dog in the Night-Time, could have been a good book. But it's not. It talks about an autistic boy, Christopher, but it lacks style, and it tends to be commercial. I acknowledge his knowledge of autism, and its message – it doesn’t matter your illness (or other problems), you can overcome it/them, and be who you want to be.

While I was reading it I felt like watching an ordinary film. That kind of film which is being shown on TV during Christmas, or that kind of film which you want to watch when you want to unplug your mind from everything. And let’s face it – I think that all of us watch from time to time such films. We search for the happy ending, for simple, superficial things, for an escape from our lives and meaningless.

However, I do not tend to read such books. Don’t know exactly why. Maybe my mind is so chaotic that it finds itself in books like The Brothers Karamazov (yes, that book helped me disconnect from my tiredness), or Faulkner’s/Marquez’s/Sabato’s books. Maybe because I grew up with books and found myself, and moulded a world in them.

To return to Haddon’s story, I think it would have been better if it had been written on different voices. If he didn’t try so hard to have a happy-ending. I get why it has to have one, but … I didn’t like the part with people who are dead and then they are not. And who return in people’s lives just like that. I think it is okay for children/teenagers, good for a school book-club, good for an English lesson (I did note something on it about this). But for me, as a reader, it simply didn't get to me.

Caged Bird

It’s been a while since I last came here. You can lie to friends or relatives, you can lie to your own self, but you cannot lie the blank page. And still ... is there anything left to say?

*

Maya Angelou

  

The free bird leaps

on the back of the wind

and floats downstream

till the current ends

and dips his wings

in the orange sun rays

and dares to claim the sky.

But a bird that stalks

down his narrow cage

can seldom see through

his bars of rage

his wings are clipped and

his feet are tied

so he opens his throat to sing.

The caged bird sings

with fearful trill

of the things unknown

but longed for still

and his tune is heard

on the distant hill

for the caged bird

sings of freedom

The free bird thinks of another breeze

and the trade winds soft through the sighing trees

and the fat worms waiting on a dawn-bright lawn

and he names the sky his own.

But a caged bird stands on the grave of dreams

his shadow shouts on a nightmare scream

his wings are clipped and his feet are tied

so he opens his throat to sing

The caged bird sings

with a fearful trill

of things unknown

but longed for still

and his tune is heard

on the distant hill

for the caged bird

sings of freedom.

You Could Be Happy ...

"Sometimes I can hear my bones straining under the weight of all the lives I'm not living." - Jonathan Safran Foer 

I knew it would be hard, but not so difficult. And I haven’t felt like this for years – extremely angry, nervous, and afraid of new, repetitive days. Too tired to wake up in the morning, or unwilling to simply get up. I haven’t felt so lonely, useless and sad for so many Marches. Unable to write, to concentrate, to think. And this one week seemed an entire month.

My drug was my work. Now I feel like I have nothing. Just haunted memories, wandering in my head, trying to decide which ones are the real stuff, which ones were just illusions.

Someone dear to me sent me today the following link and I found myself in the image of the person who always helps the other. “Anger, denial and desperation”, yes, that’s exactly what I feel now. Self-reliance. Maybe this is what makes me so good in keeping up the work when others would have given up by now. But this is only one side of the cube.  

Life taught me that it is too damn short and it can end in an instant. Not just for me, for any of us. I am not good at words, at uttered, articulated words, at opening myself, but I promised that I would show to the others what they are to me and I would try as much as possible to be what I want them to remember me. People are not born to suffer, to just work-have kids-die. And I have always wanted to remember them this. And to give a hand to anyone who needs it. Reading this, letting myself feel my fury, I asked myself what I would feel, what would I take with me if tomorrow never comes, what people I would be sure that they made a difference for me. And I didn't like the answer.

You would think that when one always helps it will always be surrendered by friends and people, and these people will learn to be better, kinder persons. Will never hurt us. Never abandon us. Never forget. But it’s not like this at all, on the contrary. You see, people who help a lot tend to say a lot of “it’s ok” when it isn’t ok at all. We do want simple gestures in our lives, and it is not ok when they are not present. We don't want to be forgotten after a few months of going abroad. Or (feeling) replaced. We want to be called on our birthdays. Or not to hear every year that there was a Christmas and other people were on top of the list. We want to see people caring, not forgetting/calling/going out with you just when you are useful. We still want to feel from time to time appreciated. And respected. Not taken for granted. We still want to be asked how we feel, despite being there like solid rocks for others. And accepting everything. We are not like this, we just know how to hide our real feelings, we are better when it comes to wearing our masks. So good that we fool even ourselves. And as I previously said, we are extremely bad when it comes to speaking, to say through words what we want. We are still human beings, and sometimes, we are carrying inside our souls huge black rocks with us. 

The problem is that we don't say a thing. Just "it's ok" instead of "no, it's not right". We keep saying these three words, fooling ourselves that we don't feel a thing, and we build our depressions brick by brick. Feeling insignificant, replaceable, used. Receiving only the leftovers. We put one brick today, another one tomorrow, till we put so many bricks that we feel suffocated. And we explode to simple, meaningless things. The question is how do we get out of here? How do we learn to swim? 

Bridges

In my ignorance, and naivety, I had believed. In people, in kindness, in friendship, in a better world. In making a difference, in a two-way street. In my ignorance, and naivety, I dreamt of a better world, where human beings learn to be humane.

Deutschland was for me a bubble of air. Of fresh air, that I desperately needed. It was a mirror to a better, civilised world, which I carried inside me and secretly wished to be real. It was the country that I feel in love with, which showed me that yes, there can be a better world.

Human beings are way too superficial. Individualistic, blind, focus on the material part of life. I don’t think that there is a divinity to blame the things that happen to us; the only one who is to blame is us, our decisions, our trains that we didn’t take on time, our blindness in front of our fragility and our inability to think of our own consequences. The faculty that we didn’t graduate, the scholarship that we didn’t take, the courses that we didn’t end, the people that we were too afraid to let in our lives, the words that we were unable to utter on time, the job that we didn’t take. It is the butterfly effect that shapes our lives, the actions that we do, the actions of other people who contribute to our lives. If people made the right calls, stop caring of their own interests, and break that bubble of ignorance, do their jobs as they should be done, without hiring “acquaintances”/doing things superficial, yes there would be a better world. ... We blame God for our faults, for our ignorance, or when things go too far, when it is too late, instead of blaming us for every wrong decision.

6 years ago, 1^st of March taught me that life is too damn short and fragile. From time to time I ask myself what will I leave behind me. How do I want (my) people to remember me? What will it be my heritage? What will it be the difference that I made to the world? What have I taught, what have I learnt? What was the meaning for life for me? Will I be able to say ... 

"And did you get what 

you wanted from this life, even so? 

I did. 

And what did you want? 

To call myself beloved, to feel myself

beloved on the earth." (Raymond Carver)

 ... “Friendship is unnecessary, like philosophy, like art.... It has no survival value; rather it is one of those things which give value to survival.” I have always been an artist, where philosophy and art had more meaning to me than the absurd routine of an ordinary human being. I have always tried to say a story – through my words, my gestures, my silence. I have always searched for strange, unique, colourful people. That was my strength and my rope, my bridge, and at the same time my sinking ship. And now, in my experience, and search for happiness, and meaning, I know that 90% of humans are too blind and materialistic, but I do still believe in the rest – in my people, in people able to make a difference, in kindness as a sign of humanity and civilisation, in that kind of friendship that teaches us that “simple, grey people come and go. And sadly, most of us are like this. However, best ones – full of colours, who think outside the box, and want to make a difference with and inside their lives – always stay.” And if there is somewhere in this world a better country, with the things that I strongly believed from the beginning, we should try to be that kind of people that we want us to be and to discover in our journeys. 

Motherhood

“So for good or bad, she knew, to call yourself a mother the only thing you had to do was show up for the job. And stay.

And some are saints and some are martyrs.

Some are victims.

Some are vanished.

Some are walls.

Some emit more light than they absorb, creating their own planetary systems.

Some are sole survivors of the war against themselves. Some are slaves.

And some are furies.

Some are cold, and some are tender.

Few are blameless.

All have names.

Each must answer for her child’s existence.

[…] Still, she kept wishing. For years she’d taken future motherhood, her future in maternity, for granted. Look around – all you see are mothers, women born to it, women who have children just as casually as breathing, women who have babies hanging off their hips like fruit.”

(Marianne Wiggins, Evidence of Things Unseen, 239-240)

Riverside

Today, is gonna be the day that they’re gonna throw it back to you, by now you should’ve somehow realized what you gotta do … Well, that’s the problem. I have no damn idea what I am going to do with my life. I have no idea what is going to happen in the future. I have no idea if I can escape destiny/myself/routine and all the things that I have so stubbornly (and foolishly?) fought against for 27 years.

I once awoke on a blank page. I blew the Earth apart and flew away. I then visited history, in search of inspiration – went in the ancient Egypt in search for a true love, or among the ruins of Hiroshima, I even sunk myself into water, going down in my soul, trying to find the meaning of life. And I sunk so deep that I couldn’t write anything, finish a single page, going down and down in fear and low self-esteem and burying myself in … books. Remorse. Self-accusations. Memories. And “too stupid to do it”.

Several nights ago I dreamt the Void. My future. I dreamt it and I lost myself in it. Like sinking in deep water, unable to grasp anyone, anything, choking, unable to breathe. And going down, and down, losing every piece of dream, every piece of me, every thing and every being that I want. Barrenness. Emptiness. Loneliness. I dreamt my world without stability, without my people, without me.

Godless, absurd, meaningless world, as it is our everyday lives … Life is struggle and life is a continuous fight, but still … what if such dreams came true?