"If I once convince myself that this kind of life is suicidal to my soul, I will make everything and everybody stand out of my way as I did before now."
Mi s-a facut asa un dor de scrierile lui Joyce in ultimul timp, de un A Portrait of the Artist, de un Ulysses... ma perind prin propria viata, purtand o masca de atat de mult timp incat mi-o simt incrustata in piele. Am simtit nevoia de ceva vreme sa alerg cat mai departe. Asa ca am incercat sa ma pierd printre cuvinte, simboluri, amintiri, examene, masini, alte cuvinte. M-am tot ascuns in spatele lor, a mastilor, a oboselii, doar pentru a uita.
Nu stiu sa fac lucrurile sau sa
simt pe jumatate. Probabil asa ar fi mult mai usor de a spune good-bye, de a o lua de la capat, de a
nu ma incapatana sa tot caut o stabilitate. Nu stiu cum sa ii privesc pe cei
din fata mea ca simpli oameni, fara sa nu ma implic, fara sa nu incerc sa aduc
o diferenta. Nu stiu exact daca reusesc asta vreodata sau daca nu eu sunt cea
care devine o simpla vaga amintire. Si detest asta.
Sunt insa acele zile in care nu
mai poti fugi. Nici in carti, nici in cuvinte, nici in seriale de doi bani. Nu
iti mai potoli tot ceea ce simti, nu mai stii pe ce drum sa apuci. Mi-e dor de
prieteni calzi. De copii calzi. De oameni calzi. Mi-e dor de povesti si glume
si acea munca de cercetare dinaintea fiecarei ore. Mi-e dor sa mai invat ceva
sau sa am incredere in mine. Mi-e dor de stabilitate. Mi-e dor de tot ceea ce
este profund si imi este atat de dor sa pot ierta.
Asa ca am inceput sa fug ... si
sa uit sau sa ignor – faptul ca detest sa vorbesc la pereti, faptul ca ceea ce
predau e inutil, faptul ca nu am vrut never ever sa ajung aici, faptul ca
detest promisiunile incalcate, sau ca niciodata nu m-am simtit eu in marile
mall-uri, si le detest si pe astea, faptul ca nu e ok sa tot dai si sa fii
mereu pe ultimul loc, faptul ca you are a winner, si tot nimic n-ai obtinut, faptul
ca muncesti ca un vitel si tot cei odihniti au parte de calatorii ... Detest
toate astea, si ipocrizia, si superficialitatea, si politica, si violenta, si
atat de multe lucruri care acum ma inconjoara. Unde suntem noi cand avem cea
mai mare nevoie de noi insine? Cum de ajungem in puncte moarte, care ne ucid
cate putin, cum si unde oare ne-am pierdut acea voce, acel curaj de a spune
acel mult uitat non serviam?...
