Ces petits riens …

E o traditie de familie de-a merge dupa Lumina in noaptea Invierii. Atat de veche incat pare o amintire dintr-un illo tempore - desprins, dezgolit de sacralitate ... 

L-am vazut inainte de a ajunge in curtea bisericii si mi-a fost teama de el. Dar am trecut mai departe, la fel ca toti ceilalti. Am privit apoi slujba arhicunoscuta, cu intunericul, clopotele, toaca, preotul si lumina … avantajul unei biserici mici, de ,cartier” e ca nu mai asisti la persoanele mult prea in varsta care se calca in picioare pentru a ajunge primele si pentru a se lauda apoi ca ,,am luat lumina direct de la preot”. ,,Sa luam aminte din sfanta Evenghelie.” La fel ca in fiecare an, din acea Biblie a carui glas si-a caror fapte, profetii, povesti iti amintesc de cele mai bune romane ale lui Faulkner. Sa luam aminte in timp ce oamenii din jurul nostru tasteaza sau chiar raspund la telefoane. Sa luam aminte cand in spate se vorbeste. Sa luam aminte cand gandurile noastre sunt pline de mancarurile si de orgiile care ne asteapta acasa, in urmatoarele zile de Pasti.

Am inconjurat biserica ca in fiecare an, orbiti de lumina sfintelor lumanari. M-am sustras de la a saruta icoana si evanghelia sarutata deja de mult prea multi, si am privit inca o data in jurul meu. Multi dintre noi plecasera. Altii, mai sfinti, au intrat in biserica pentru a asculta intreaga slujba de Paste. Cativa dintre noi inca mai erau cu preotul, primind un ,,Hristos a Inviat” si o binecuvantare. Si-n mijlocul curtii, acum goale, pustii, statea acest om care mi-a inspirat teama din primul moment cand l-am vazut. Singur, doar cu gradele de alcool care probabil ca-i tineau de cald … Era atat de pustiu in jur si era atat de … opus tuturor lucrurilor vazute inainte: familii zambind, acolo, fie ca cred sau nu, dar impreuna, acolo. Si era atata singuratate in ochii lui prea imbibati de apa lui cea sfanta. M-am gandit instantaneu la familia lui. La cat de singur poate fi un om, in mijlocul acestei adunari. M-am gandit la sotia pe care a lasat-o pe undeva pe-acasa, sau pe care a ingropat-o, la fiica, fiul, pe care probabil ca i-a distrus. M-am gandit la toate lucrurile sfasiate de acest om. Si mi s-a facut mila. M-am gandit daca nu ar putea exista cineva care sa-i poata intinda o mana de ajutor, la iertarea pe care poate ca ar merita-o de la cei apropiati. Sau poate ca nu. M-am gandit la cate sanse i s-au oferit, la cate lovituri a trebuit sa primeasca, pentru a ajunge aici, acolo.

M-am intrebat atunci unde este Dumnezeu in toate acestea. Si eu, si el, am fi avut nevoie ca El intr-adevar sa invie, sa fie real. Mi-am amintit de toate lucrurile in care am fost invatata de mica sa cred. Si m-am uitat la lumea si la cenusiul ce ne inconjoara.

Nu am fost niciodata fana cartilor, articolelor de auto-dezvoltare, a psihologiei pozitive. Pentru ca cred ca toate acele lucruri, spuse acolo, ar trebui stiute de toti dintre noi. Fara a fi invatate a posteriori. De ce am avea oare nevoie de cineva, de un strain sau de o persoana apropriata, care sa ne spuna sa privim rasariturile si apusurile de soare, sa ne bucuram de lucrurile acelea simple, care ne aduc sacralitatea in viata, de ce trebuie sa ni se aminteasca sa le spunem oricand avem ocazia persoanelor indragite, care conteaza pentru noi, cat de importante sunt in viata noastra, sa ii pretuim pe acesti oameni, nu doar in adancul nostru, ci sa ii facem pe ei constienti de asta … Ces petits riens. Acele mici nimicuri. Acele small good things. Care ne cladesc ca oameni. Pe care le luam adeseori, mult prea des, for granted, si constientizam asta cand este mult prea tarziu. Sau pe care uitam sa le oferim. 

Sunt lucruri care ne fac sa uitam aceste lucruri. Ar fi mult mai usor daca toti ne-am respecta, asa cum trebuie. De la nivelul profesoral, la cel personal. Pe bancile facultatii, in admiteri, in interviuri, in familii, in prietenii. Ar fi mult mai usor daca chiar am face toate lucrurile acelea scrise in astfel de articole. Numai ca vezi tu … bad things happen. Shit happens, life’s a bitch and then you die. Iar toate sunt inghitite de vid, de durere. Si in caderea noastra libera, luam cu noi si persoanele care tin la noi. Le smulgem temeliile, pacea interioara, stabilitatea, increderea, le smulgem in acelasi timp ce ne simtim sufletul sfasiat, si nu mai realizam ceea ce spunem, facem, simtim. Pentru ca suntem prea goi de umanitate, prea plini de durere. Si durerea mea, a ei, a lui, durerea care explodeaza intr-o buna zi, indiferent de cata bunavointa si rabdare aratam, distrug toate lucrurile acelea frumoase, simple, sacre.

Cred ca oamenii ar trebui sa fie recunoscatori si fericiti cu ceea ce au langa ei. Si ar trebui sa arate mai des ceea ce simt. Acele familii, alaturi de copiii, de parintii, de bunicii, de prietenii lor pe care ii vad in fiecare an in curtea bisericii nu au idee cate lucruri sacre au. In acea adunare care ne aduce impreuna. In ciuda credintelor noastre. Cred ca ar trebui sa ne facem o religie din aceste mici nimicuri. Pentru ca atunci cand ajungi ca acel om singur, in mijlocul bisericii goale, cand si Dumnezeu este prea ocupat pentru tine, cand ai atata durere in suflet incat trebuie sa o ineci in ceva, si cand la randul tau ai cauzat acea durere de nesters din sufletul celorlalti, lucrurile si momentele simple, ,,nimicurile”, sunt cele pe care le invidiem si le dorim cel mai mult.

Gabriel García Márquez

E greu sa iti imaginezi o lume fara Márquez. Sau sa iti imaginezi lumea lui Márquez. Sunt atatia scriitori ale caror carti ,,le devoram” si apoi trecem grabiti la altele. Sunt insa unele scrieri pe care le purtam vesnic – sau cel putin in anii pe care ii avem – in suflet, care ne-au modelat, ne-au facut sa plangem, sa traim emotiile unor personaje plamadite din Nimic ... carti care ne-au oferit mai mult decat o perspectiva sau un mesaj profund.

Uitam adeseori de Omul din spatele scriitorului. Omul cu neajunsurile lui, cu fragilitatea sa, cu setea de viata, cu obiceiurile lui simple, cu obsesiile, gandurile, nebuniile, cu amintirile si cu delirul sau, toate acestea ajungand adeseori pe-o coala de hartie, imbracate in imaginatie si-n stil, in setea de perfectiune, creand o lume sau o alta definitie a Realitatii. Ce am fi fara carti, fara scriitori, fara cuvinte? Uitam sa ne mai gandim ca si acesti creatori, ale caror cuvinte ni s-au intiparit in suflet, sunt oameni, ca si noi. Dar uitam asta. Suntem prinsi in lumile lor si le oferim un altfel de statut. Cartile lor, cuvintele, vor trai vesnic, dar .... . 

Sunt atatea suflete ce pier in fiecare zi. Atatea cuvinte pe care le parcurgem in fiecare zi. Atatea lucruri pe care le ignoram ... Si e greu, mult prea greu, sa crezi ca acel Patriarh al literaturii, Gabriel García Márquez, este dator, ca oricare dintre noi, cu o moarte, mai mult sau mai putin anuntata.  

 ”I discovered that my obsession for having each thing in the right place, each subject at the right time, each word in the right style, was not the well-deserved reward of an ordered mind but just the opposite: a complete system of pretense invented by me to hide the disorder of my nature. I discovered that I am not disciplined out of virtue but as a reaction to my negligence, that I appear generous in order to conceal my meanness, that I pass myself off as prudent because I am evil-minded, that I am conciliatory in order not to succumb to my repressed rage, that I am punctual only to hide how little I care about other people’s time. I learned, in short, that love is not a condition of the spirit but a sign of the zodiac.” 

  

Square One

"all her books of
terrified loneliness

 
all her books about
the cruelty
of loveless love 

were all that was left of her"

Iubim rӑsӑriturile de soare în dimineţi rӑcoroase, privite din autobuze prӑfuite, pline de bӑtrâni care se tot îmbrâncesc pentru un sfânt loc sau care cautӑ un motiv de ceartӑ de la prima orӑ a zilei. Privim acel cer perfect, roșiatic, și acel cerc care se înalţӑ încӑ o datӑ peste noi, peste strӑzile pline de gropi, peste cei odihniţi, obosiţi, pierduţi în gândurile lor, peste cei iubiţi și cei rӑniţi, peste toţi cei scufundati in ego-urile lor. Iubim ceștile de cafea aburite în acele dimineţi singuratice, când suntem noi cu gândurile și sufletele noastre sau acele cești de cafea în zumzetul cancelariei sau al biroului, cu care te retragi într-un colţ, fӑcând un pas îndӑrӑt, privind și ascultând viaţa ce clocotește în venele, cuvintele, gesturile celor din faţa noastrӑ. Iubim oamenii care ne-au fӑcut cândva sӑ zâmbim, oamenii speciali, pe care i-am ales din întreaga gloatӑ, oamenii care reprezintӑ un mic univers pentru noi. Îi iubim timid, cu sau fӑrӑ cuvinte, îi iubim când ne-ascultӑ, când sunt acolo, când ne zmulg inimile, când ne fac sӑ ne simţim cei mai iubiţi sau cei mai singuri oameni de pe pӑmânt. Îi iubim pentru simplul fapt cӑ existӑ. Iubim rutina din care vrem sӑ scӑpӑm, orele sisifice sau tot cenusiul ce ne inconjoara. Iubim apusurile de soare, ploile reci sau nopţile pline de stele, privite din acelasi vechi autobuz 11. Plin de drogaţi, bolnavi, oameni prӑfuiţi, supӑraţi pe tot, grӑbiţi, neînţeleși, care cautӑ atenţie, care se întorc de la o zi plinӑ, la fel ca oricare alta. Iubim … sperand un strop de fericire. Sau “a small good thing”. O banca portocalie, o carte rasfoita de vant, un cuvant sau un gest gingas, un respiro sau o minune, care sa ne poarte cat mai departe de aici. Iubim si continuam sa ne tot luptam, sa vedem culoarea in toate miile de nuante de cenusiu ce ne-nconjoarӑ, sa ne ascultam valurile ce clocotesc in noi, sa le oferim cuvinte, sa le inaltam spre cei si cele sfinte noua, sa le zmulgem din noi, sa le asezam pe coli albe, sa le daruim celor dragi noua, sa veneram lumea si oamenii pe care-i purtam adanc in noi, sa despartim marea pe care o purtam in noi de nisipul acela sfasietor, in care tot mai mult alunecam … Iubim, intrebandu-ne cine oare ne-ar putea iubi pe noi insine.