Nu am stiut niciodata daca
felul meu de a fi, de a gandi sau de a simti a fost intotdeauna cel corect, cel
uman, cel care sa protejeze propria fiinta. Nu stiu daca viata ar trebui
judecata in termeni de ,,bine” si de ,,rau”, de ,,corect” si ,,gresit”. Evoluam
sau involuam si nu stim exact cum am ajuns pana-n acest punct… Cu
totii ne pierdem in goana dupa bani, pentru a avea o casa ,,cat mai frumoasa”,
pentru o vacanta pe an cat mai departe de casa,
pentru o masina, pentru comfort. Eu, tu, noi, fara exceptii. Renuntam in fiecare zi cate putin
la noi, la placerile sau principiile pe care le aveam in adolescenta, devenind
una si aceeasi cu cei pe care i-am privit in trecut cu mila, cu teama, cu
dorinta de a nu deveni sau de a nu avea viata pe care ei o au.
Ma intreb pentru cine traim
cu adevarat. Rapoartele si fisele pe care le facem abia daca sunt citite. Nu
putem face o diferenta pentru toti elevii nostri, nu putem avea rabdarea
necesara de-a ii asculta si intelege pe toti, nu putem fi acolo, intotdeauna,
pentru ei. Si atunci cand ne ciocnim de insiguranta/”inocenta”/problemele
parintilor, cand avem atatea ziduri intre noi si ei, cum mai putem lupta in a
duce la liman un suflet de om?... Suntem
de inlocuit. In meseria noastra. In vietile personale. In ceea ce oferim
lumii. In cele zece ore pe care le petrecem lucrand zi de
zi. Si cu totii suntem egali in nimicnicirea ce ne asteapta dupa cateva clipe
petrecute aici. Indiferent cat ne-am permis sa traim, cat ne-am ascultat pe noi
insine, cat ne-am descoperit, cat am iertat, cat de fericiti ne-am ingaduit sa
fim sau cat ne-am sacrificat pentru o lume care cu siguranta ne va uita.
,,Suntem de inlocuit”.
Probabil ca aceasta este marea mea problema. Sunt de inlocuit in meseria pe
care o practic, in ciuda daralor de amintiri ce poate le las in urma. In munca
titanica, sisifica, pe care incerc sa o duc pana la capat. In inimile oamenilor
mei, care insa pentru mine sunt de neinlocuit.
…
Suntem mai obositi cu fiecare an ce trece. Mai infranti. Mai vulnerabili.
Ne intrebam daca lumea si Dumnezeii in care am crezut de mici exista oare pe
undeva prin lumea asta mica. Ne intrebam daca basmele acelea pe care le-am
purtat mereu in noi insine pot face parte din realitatea noastra. Daca miturile
in care ne-am refugiat sau pe care le-am tot cautat prin carti si-n ochii
celorlalti chiar exista. Pentru ca, vezi tu, le-am vrut mereu parte din viata
mea. Daca acea ,,vesnicie” in care am tot crezut nu e doar un alt lucru
evanescent, firav, plapand…. Daca drumul spre Ithaca e o alta absurditate
nascocita si daca toti oamenii din acest loc, pe care i-ai asezat ca temelie,
sunt vii, reali, calzi, prezenti sau doar o alta iluzie la strigatele tuturor
de a nu fi de-a pururi singuri … de a fi vazuti, de a fi iubiti, indragiti,
apreciati, de a umple golurile prezente-n fiecare dintre noi.
In plina iarna si-n plin viscol, ma intorc spre toamna mea. Ca un fluture
ce zboara pentru o ultima data, constient dar incercand sa ignore cat de scurte
sunt momentele pe acest pamant. M-am tolanit in pat, uitand de intregul cenusiu
de-afara si din mine, cu o carte de Marquez in brate. M-a facut sa privesc
inapoi, sa simt cum timpul nu a trecut pe langa mine, cum acele lucruri pe care
le-am vrut, pe care le simt ca ma definesc, in care cred, au ramas acolo …
prafuite, ciobite de timp, dar inca in picioare… Si sunt cea de acum zece ani
si cea de acum, cu un roman de Marquez alaturi. La fel ca atunci, la fel ca
acum, prinsa in delirul acestuia, in lungile sale fraze, in vraja acelor
cuvinte, lasand orele si oricare alta obligatie sa treaca pe langa mine si pe
toate acele cuvinte. Intelegandu-l pe Faust inca o data in dorinta de-a opri
Timpul. Simtindu-ma inca o data acel copil ce-a tot asteptat un urs de plus, captiva
intr-o lume ce-a fascinat-o dintotdeauna, in acel tip de literatura altfel, puternic,
de neinteles poate de unii, in fata caruia insa tu ingenunchiezi, pe care-l
resimti atat de aproape de tine, atat de cunoscut, in propriile vene …
Se spune ca ne schimbam. Ca una citim in copilarie, adolescenta, alta in
anii de viitor. Ca altfel privim lucrurile. Numai ca literatura mea de suflet a
ramas mereu aceeasi – trecand bineinteles peste cartile din ,,frageda pruncie".
Inca o schimbare ce nu s-a produs in mine. Aceeasi regasire, aceleasi
sentimente, aceeasi sete de nastavilit, aceeasi dragoste pentru Marquez. Sunt
conexiunile care au tot aparut, cuvintele care se perinda dintr-o carte-n alta,
stilurile care-ti amintesc si de celelalte carti citite…. Dar nucleul, esenta, si
ceea ce ma defineste, au ramas aceleasi.
Mereu m-am jucat printre cuvinte. In jocurile de nisip, pe tobogane
scrijelite, pe bancile liceului sau gonind spre ele in facultate. Mereu m-au facut sa ma simt Acasa si mereu
m-au indepartat de-o lume din care voiam atat de mult sa fac parte … Mereu m-am
refugiat in ele, cautandu-le, ascultandu-le, nesimtindu-ma atat de singura,
alaturi de ele, incercand din rasputeri sa le prind si sa-i fac pe cei dragi
mie sa inteleaga aceasta dependenta/nevoie/parte din mine… Nu cred ca am
reusit asta vreodata.
Marquez a ramas neschimbat in
mine. Unul dintre oamenii de
neinlocuit pentru mine, unul dintre pilonii identitatii mele, cel putin atunci
cand vorbesc despre literatura, unul dintre aspectele ramase neschimbate,
neclintite in mine. Privesc un deja-vu, intr-o oglinda ciclica a timpului,
intr-un Eu inca prezent si viu, intr-o energie/nebunie pe care vrei s-o scoti
la suprafata si nu stii cum, in ,,acel ceva” ce-l simti, ce-l vezi, ce-l
intelegi, dar de care ti-e atat de greu sa te aproprii, sa-l identifici, sa
imblanzesti cuvintele pentru a le gasi pe cele potrivite …
Virginia Woolf a spus ca words live in our minds:
"It is words that are to blame. They are the wildest, freest, most irresponsible, most unteachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries; they live in the mind." (On Craftsmanship...)
Cred ca traiesc si-n sufletele noastre, puse acolo
de cine stie ce divinitate plictisita, curgandu-ne uneori prin vene. E poate
acest triunghi mind-soul-veins ce ne chinuie, ce trebuie inteles, cautat,
descoperit ………
 |
| Andre Derain - L'estaque |
