,,Memory is identity”, spunea Julian Barnes. In iuresul de amintiri, in amestecul lor violent, care
este identitatea mea? Amintiri pe care le sperai ingropate undeva, printr-un
alt trecut, amintiri care nu te lasa sa adormi, amintiri care taie, amintiri
care alina. Amintiri, care intr-un final, iti amintesc de prietenii. Si te
ajuta sa ierti. Amintiri pline de doruri. For some people with too many memories, Memory is a part of insanity. And it is definitely my identity.
Sunt carti mai ,,personale", daca le pot numi astfel, mai aproape de noi, pe care le citim cu o
ceasca de cafea alaturi, intr-o camera linistita, intr-un amfiteatru plin, sau
pe o banca verde sau portocalie, printr-un parc preferat. Ne lasam purtati intr-un
timp de demult sau intr-unul mai aproape de noi, pe care cumva il recunoastem.
Suntem crescuti intr-un anumit spatiu cultural, avem acces la altele, suntem invatati
cu literatura romana, americana, engleza, franceza, rusa, suntem invatati cu un
anumit stil. Mi-am dorit insa mereu sa citesc si alte literaturi, alte popoare, sa le descopar prin scriitorii lor. Asta
m-a condus la Orhan Pamuk, la Turcia, la constientizarea faptului ca nu stiu
mai nimic despre traditiile acestei tari, la un alt fel de scriitor, din
categoria celor care provoaca, facandu-te sa pasesti dincolo de zona ta de
confort, scriind acele carti infernale, cu care te lupti, dar care iti deschid
alte orizonturi de cunoastere, alte moduri de gandire. Si poate ca aceasta este
una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii, dincolo de refugiile
pe care ni le creeaza, aceasta posibilitate de a creste, de a intelege ce
inseamna acea empatie culturala, dincolo de timp, si mai important aici,
dincolo de spatiul geografic.
Daca ar fi sa compar Ma numesc Rosu cu vreo alta carte, m-as
gandi la Numele trandafirului, de
Eco, si poate si la Razboi si pace,
de Tolstoi. Aceste 3 romane sunt romane enciclopedii, complexe, care nu se
rezuma doar la literatura. In ele gasesti – mai la vedere sau ascunse - tratate
de istorie, de estetica, de semiotica … Si din toate aceste trei romane, cumva,
in cartea lui Pamuk mi-a fost cel mai greu sa intru, sa o inteleg. O alta limba
(nu cred ca am mai citit un roman din aceasta tara pana acum), o alta cultura, un secol
mult prea indepartat. M-am tot gandit cum un român poate citi o astfel de
carte, cand te gandesti la relatiile pe care le aveam cu turcii in acea
perioada descrisa de Pamuk, la incompatibilitatea noastra culturala, la
diferenta uriasa de gandire, de religie, la codul nostru care cumva ne-a fost
transmis din generatie in generatie. Cum creem acea punte de timp si de spatiu,
cum le putem intelege pe acele personaje, cate informatii detinem legate de
miniaturisti, de istoria picturii in mare, de arta maestrilor franci, de
gandirea si interdictiile Coranului, si in special, cum le putem intelege pe
ultimele dintre acestea?
Pentru cei care citesc si altceva in
afara de literatura, pentru iubitorii de istorie a artei, pentru artisti,
scriitori, pictori, cartea ar putea fi un bun tratat pentru Turcia secolului
XVI si arta miniaturistilor. Pentru ceilalti, noi, cititorii de rand, toate
aceste informatii ne vor face sa ne pierdem in labirintul de informatii, si mai
ca nu vom sesiza cum a fost scrisa aceasta carte: vechiul narator, care ne
povestea ce se intampla, vechea perspectiva, este aici impartita intre toti.
Cartea poate fi vazuta ca o pictura de mari proportii, in care fiecare are ceva
de spus. M-am tot gandit la tehnica utilizata de Prezi: fiecare capitol este
spus de altcineva, constient de conditia sa de personaj, adresandu-se direct
cititorului, intrand in mintea ta si facandu-te sa gandesti, sa iei parte la
actiune. Mai mult decat atat, ca intr-un joc suprarealist, Calul (imaginea
tuturor caiilor otomani), culoarea Rosie, Cadravul, Diavolul, Banul si alte
cateva obiecte preiau cuvantul, facandu-te constient unde trebuie sa privesti
mai departe, si toate aceste voci prinse cumva de vocea suprema, Orhan, cel din
carte.
Mi-a fost greu initial sa constientizez
tehnica lui Pamuk, sa il apreciez. Am ajuns apoi sa nu ma mai pot opri din
citit. Au fost momente, aproape de final, cand la fel ca si unul dintre
personaje, Negru, am fost coplesita de avalansa de informatii despre istoria
miniaturistilor. Ceea ce ii pot reprosa scriitorului este intinderea, poate
nejustificata a romanului, intoarcerea obsesiva asupra acestei arte. De
asemenea, nu cred ca ne bucuram de o traducere suficient de buna pentru acest roman (ma gandesc aici la amestecarea stilurilor, la folosirea unor cuvinte
regionale intr-un context cat de cat modern, izolate printre celelalte).
Si cu toate acestea, in toate aceste
amprente culturale care in acelasi timp fascineaza si ingreuneaza lectura, este
placut sa gasesti amprentele cu care ai fost invatat, a unui Borges, a unui
Eco, sa regasesti in toate acele povesti in povesti, in toate acele voci ecouri
pe care le recunosti, impletite intr-o lume cu totul noua.
Incerc sa gasesc un cuvant potrivit pentru ceea ce imi inspira proza
lui Borges, de care am tot vorbit in ultimele trei saptamani de respiro. As
vrea sa iau un creion si sa sfasii paginile acestei carti ingalbenite de vreme,
precum cuvintele hermetice, magice, inchise in aceste file. As vrea sa
subliniez, sa notez, sa fac trimiteri, sa mazgalesc, sa tot caut ... Sa stau cu
o ceasca mare de cafea cu lapte langa mine, cu un creion in mana, cu un laptop
deschis, ascultand ceva desprins tot dintr-o lume de dincolo, sapand in
multitudinea de sensuri, de simboluri, de referiri … Si cumva, nu pot face
asta. Din simplul motiv ca nu este o carte ce-mi apartine.
Nu pot sa am o carte care are ceva de spus si pe care sa nu scriu. Motivul principal pentru care evit bibliotecile, imprumuturile si care
poate m-au facut sa ma gandesc la acea biblioteca personala, plina ochi de tot
felul de carti, biblioteca ce imi aminteste de niste ani uitati, din illo
tempore ..
A fi un cititor avid, a fi un scriitor. Cred ca Borges este inainte de
toate un cititor enciclopedic si apoi un scriitor. Un scriitor de prim rang,
dar care cumva nu a reusit sa se detaseze de conditia sa de Cititor, conditie,
statut pe care il privilegiaza. Intr-una din teoriile receptarii ni se spune ca
cititorul nu se poate identifica prea mult cu opera/scriitorul pentru ca atunci
o analiza critica n-ar mai fi posibila, dar nici o distantare prea mare nu este
recomandata, ci ei - noi - trebuie sa fim undeva in echilibru intre cei doi poli.
Poate ca asa este si cu scriitorii - A nu fi prea cititor, a nu fi doar
propriul cititor.
Eu una simt ca sunt inca la statutul de cititor, conditie pe care poate
nu mai am cum sa o depasesc. Ma gandesc la Eliade, la Borges, la toate acele
carti peste care nu ai voie sa treci si care cumva, cu trecerea anilor, in loc
sa scada, numarul lor creste. Ma gandesc ca inainte de a ma aseza pe pagina e
nevoie de toate acele nume care inca ma mai asteapta. Si ma mai gandesc din nou
la Borges, la Umberto Eco … scriitori mareti, peste care nu avem cum sa sarim, si totusi cumva simt ca talentul celor doi s-a ,,erodat” putin in spatele
cunostintelor acumulate, in spatele tuturor lucrurilor pe care au vrut, au
simtit nevoia sa le arate, sa le readuca in proza lor. E posibil sa gresesc.
Mi-e teama ca imi voi petrece intreaga viata citind, nemaigasind
curajul sa insir pe o fila ceea ce port in mine, cu atat mai mult
nemaindraznind sa mai arat unei alte fiinte ceea ce gandesc, sunt, simt. Asa
cum imi este teama de lucrurile pe care le scriu aici. Prea intime, prea eu. Ca
intr-o carte de nisip, ne pierdem in miliardele de fire, de file, de cuvinte.
Ne pierdem in ei, ne pierdem in noi. Atunci si acum.
Black and White. Believer and Nonbeliever. Ignorance and
education. Life and Death. And the Sunset Limited*.
I wonder ...
“I don't believe in God. Can you understand that? Look
around you man. Cant you see? The clamor and din of those in torment has to be
the sound most pleasing to his ear. And I loathe these discussions. The
argument of the village atheist whose single passion is to revile endlessly
that which he denies the existence of in the first place. Your fellowship is a
fellowship of pain and nothing more. And if that pain were actually collective
instead of simply reiterative then the sheer weight of it would drag the world from
the walls of the universe and send it crashing and burning through whatever
night it might yet be capable of engendering until it was not even ash. And
justice? Brotherhood? Eternal life? Good god, man. Show me a religion that
prepares one for death. For nothingness. There's a church I might enter. Yours
prepares one only for more life. For dreams and illusions and lies. If you
could banish the fear of death from men's hearts they wouldnt live a day. Who
would want this nightmare if not for fear of the next? The shadow of the axe
hangs over every joy. Every road ends in death. Or worse. Every friendship.
Every love. Torment, betrayal, loss, suffering, pain, age, indignity, and
hideous lingering illness. All with a single conclusion. For you and for every
one and everything that you have chosen to care for. There's the true
brotherhood. The true fellowship. And everyone is a member for life. You tell
me that my brother is my salvation? My salvation? Well then damn him. Damn him
in every shape and form and guise. Do I see myself in him? Yes. I do. And what
I see sickens me. Do you understand me? Can you understand me?”
*"The historical Sunset Limited was a transcontinental
train that crossed the American south from Atlantic to Pacific. Metaphorically,
to ride the sunset limited is to take the mythic train west, to go to the
western wall, to sail over the edge of the world" - CormacMcCarthy.com.
"If I once convince myself that this kind of life is suicidal to my soul, I will make everything and everybody stand out of my way as I did before now."
Mi s-a facut asa un dor de
scrierile lui Joyce in ultimul timp, de un A
Portrait of the Artist, de un Ulysses...
ma perind prin propria viata, purtand o masca de atat de mult timp incat mi-o
simt incrustata in piele. Am simtit nevoia de ceva vreme sa alerg cat mai
departe. Asa ca am incercat sa ma pierd printre cuvinte, simboluri, amintiri,
examene, masini, alte cuvinte. M-am tot ascuns in spatele lor, a mastilor, a
oboselii, doar pentru a uita.
Nu stiu sa fac lucrurile sau sa
simt pe jumatate. Probabil asa ar fi mult mai usor de a spune good-bye, de a o lua de la capat, de a
nu ma incapatana sa tot caut o stabilitate. Nu stiu cum sa ii privesc pe cei
din fata mea ca simpli oameni, fara sa nu ma implic, fara sa nu incerc sa aduc
o diferenta. Nu stiu exact daca reusesc asta vreodata sau daca nu eu sunt cea
care devine o simpla vaga amintire. Si detest asta.
Sunt insa acele zile in care nu
mai poti fugi. Nici in carti, nici in cuvinte, nici in seriale de doi bani. Nu
iti mai potoli tot ceea ce simti, nu mai stii pe ce drum sa apuci. Mi-e dor de
prieteni calzi. De copii calzi. De oameni calzi. Mi-e dor de povesti si glume
si acea munca de cercetare dinaintea fiecarei ore. Mi-e dor sa mai invat ceva
sau sa am incredere in mine. Mi-e dor de stabilitate. Mi-e dor de tot ceea ce
este profund si imi este atat de dor sa pot ierta.
Asa ca am inceput sa fug ... si
sa uit sau sa ignor – faptul ca detest sa vorbesc la pereti, faptul ca ceea ce
predau e inutil, faptul ca nu am vrut never ever sa ajung aici, faptul ca
detest promisiunile incalcate, sau ca niciodata nu m-am simtit eu in marile
mall-uri, si le detest si pe astea, faptul ca nu e ok sa tot dai si sa fii
mereu pe ultimul loc, faptul ca you are a winner, si tot nimic n-ai obtinut, faptul
ca muncesti ca un vitel si tot cei odihniti au parte de calatorii ... Detest
toate astea, si ipocrizia, si superficialitatea, si politica, si violenta, si
atat de multe lucruri care acum ma inconjoara. Unde suntem noi cand avem cea
mai mare nevoie de noi insine? Cum de ajungem in puncte moarte, care ne ucid
cate putin, cum si unde oare ne-am pierdut acea voce, acel curaj de a spune
acel mult uitat non serviam?...
We are born, we die. The only
truth that matters and is always here. Between these two we try to live. And
life, in its complexity, is never simple. Some call it ugly, meaningless,
unbearable. We search for other people, we search for ourselves, and no matter
which road we decide to take, we always ask ourselves questions like “Is this
what I wanted to be?” “What have I done with my life?” “Can I do it or can I
not?” “What is the sense of all these?”
We become parents and we look,
admire, envy the Others, who have their freedom to do something with their lives, to make a difference. Or, we, or our
life take us to a road where the word “family” doesn’t exist, and in our turn,
we admire the Other one, the ones with kids, photo albums and those simple,
sacred things … We look at the Other, we envy them, and probably, if we shift
places, we would still want something else.
We fall in love, and then fall
out of love. We get married, we get divorced, we become widows, or decide to go
on living in a lie. Some are gay, without being their choice, some are addicts,
some are damned for a life of misery, some are cursed from the beginning – by
illnesses, faith or own relatives.
And in all these, we write our
own stories, although they have been written billions of times before us, and shall
be written again, after us, and still we feel that they are unique. Because
they are ours. And in these his/her-stories
everybody is waiting. For the great end. For the final pain.
So, there are a few TV series
that I recommend. Six Feet Under is
one of them. For those who want a disturbing Story of the human kind, but
extremely real and vivid, intelligently made, which depicts Life as it is, that
other side, that one that we often call it ugly, miserable, damned, that we
cannot understand, nor accept. But there, more present than the (i)reality in
which we want, desperately try to escape.
“I did not know. I was
fully aware of what would be destroyed. I did not know what would be built out
of the ruins. No one can know that with any degree of certainty, I thought. The
old world is tangible, solid, we live in it and are struggling with it every
moment - it exists. The world of the future is not yet born, it is elusive,
fluid, made of the light from which dreams are woven; it is a cloud buffeted by
violent winds - love, hate, imagination, luck, God... The greatest prophet on
earth can give men no more than a watchword, and the vaguer the watchword the
greater the prophet.”
Nikos Kazantzakis
“To be born again,
first you must die.” Nu stiu cum se face ca ma tot intorc la cuvintele lui
Rushdie in ultima vreme. Cuvinte peste care trecem, la care ne intoarcem,
carora le oferim o noua interpretare. Dincolo de literatura, integrandu-le in
viata noastra.
Am invatat in ultimele luni ca
intr-adevar, asa cum Sartre afirma, suntem alegerile noastre. Suntem
definiti de momentele cand renuntam, cand nu indraznim sa schimbam ceva, cand
ne este prea teama de a ne rupe de stabilitatea mult ravnita. Suntem deciziile
pe care le luam, intr-o lume haotica, absurda, superficiala. Si suntem oamenii
pe care ii alegem, oameni pe care ii lasam sa ne impinga de la spate, de la
care invatam doar observandu-i, sau acei oameni care ne trag inapoi, oricat de
mult i-am iubi (sau iubit), de care doar amintirile ne mai leaga. Ne este teama
sa ne privim in oglinda, sa vedem cat de mult ne-am schimbat, sau cat de mult
ne-am distrus unul pe altul. L'Étranger. Si
suntem teama de un nou inceput, de a ne rupe de ceea ce a fost, de a da drumul,
unei profesii, unui om, unei legaturi, de a indrazni sa privim in noi si de a
ne spune ,,nu mai vreau asta”.
To be born again, first you must die. Pentru ca asta simtim inainte
de orice. Si astea sunt cuvintele si ceea ce am simtit cu ceva saptamani in
urma. Si asta e ceea ce simt cand tot ceea ce imi doresc este un alt inceput.
M-am intrebat pentru ce toate acele principii, toate lucrurile pe care le dam,
neconditionat, toata implicarea noastra, intr-o lume atat de gri si trasa la
indigo, in toate acele deja-vu-uri. Mi-am dorit intotdeauna sa fac o diferenta, pentru elevii mei, pentru
prieteni, pentru toti dragi mie. Am uitat insa de mine, crezand in naivitatea
mea ca acea diferenta, pentru mine, va veni dinspre ei …
Si inca o data, suntem ceea ce
alegem. Sa stam, sa acceptam, sa iertam, sa lasam viata sa ne poarte oriunde
vrea, sa cadem in depresii, sa stam pe loc sau sa incercam sa mergem cat mai
departe. Suntem respectul pe care ni-l datoram noua insine. Si poate ca acesta
este raspunsul pentru acel respect al codului propriu intr-o astfel de lume … Si
totusi, cum decidem care este alegerea cea mai buna, pentru propria persoana?...
To be born again,
first you must die. To feel like dying. And then the tiredness of being
born again.
"Because the truth is, rarely can a response make something better. What makes something better is connection."
There are days when we just need
a shoulder to cry on. Moments when we just need to say what hurts us so much
and people to really hear us. We don’t need and we aren’t helped at all when we
are criticized in our pain, we don’t want to hear “you are so easily defeated”,
no matter if we cut our fingers or lose something really dear, because nobody
can really judge an internal wound from the outside. We want to be hugged and
allowed to cry. We want empathy more than anything. We want to be heard, we want
for just once to be understood, we want to stop working, wearing masks, and just
take our time from everything, because we need now our time of grieving.
It’s funny how we criticize in
people what we have inside ourselves, too blind or proud to see … Maybe Life has its moments of greyness for everyone and we do need someone to remind us its colours, as we sometimes, so desperately, unsuccessfully, try to do. Once in a year, maybe we need them - our dear old friends -too. You know that
time when we want to stop being the strong ones, the fighters, the ones who
find the energy to go on, no matter how difficult life is. And if this “now” is
the worst moment to do this, maybe we do need that shoulder, not a kick.
Now we search for that forgotten, mythical, sacred "two-way street". Because what we really want now is NOT to be criticized in our pain, to be sunk
in it, but, most of all, we just want not to feel alone in such moments.
Am crezut mereu in lucrurile
acelea pe care le credeam inradacinate in fiinta umana, acele lucruri de care
nu ai nevoie de nimeni pentru a le sti si a le face, acele lucruri care
reprezentau credinta mea in fiinta umana.
Basmele ne invata ca binele
invinge mereu raul, pe cand scriitorii preferati ne avertizeaza ca the winner takes nothing. Ne luptam fara
sa tinem cont de ranile care ne ard. Lucram de dimineata si pana-n noapte, sacrificam
luni si ani, dam tot ce avem mai bun pentru cei de langa noi, iertam, suntem acolo, oricat de greu ne-ar fi. Pentru
ceea ce acea persoana inseamna pentru noi si in credinta aia de mai sus, nu se
renunta asa, cu una, cu doua, la cei de langa noi.
Si cu toate acestea, suntem acei
urmasi ai lui Sisif … ne frangem in luptele noastre si continuam sa urcam, sa impingem
acel bolovan inainte, pentru ca atunci cand ajungem in varf sa constientizam ca
toate eforturile noastre au fost in van, ca tot ceea ce ne ramane e o umbra
palida de mandrie, nici aceea prea puternica din cauza oboselii accumulate, a
mahnirii, a singuratatii pe care o simtim acolo-n varf sau atunci cand suntem
rostogoliti, din nou, spre poalele muntelui abia urcat. Ne dam seama cat de
usor putem fi inlocuiti, cat de putin acele principii mai conteaza, cat de
putini suntem apreciati, cat de putin noi, sau actiunile noastre conteaza.
Unde e oare diferenta pentru
astfel de oameni? Cum mai pot ei oare continua, cum o pot lua de la capat, cum
mai pot ierta sau mai crede-n ceva sau cineva, cum mai pot ei oare sa porneasca din nou
la drum? Cum mai putem oare gasi cuvintele potrivite, sacre, de a ne vindeca, de a spune ce simtim, de a potoli razboaiele dinauntrul nostru?...
"Alone, he all at once remembered that he and Pamela had once disagreed, as they disagreed on everything, on a short-story they'd both read, whose theme was precisely the nature of the unforgivable. Title and author eluded him, but the story came back vividly. A man and a woman had been intimate friends (never lovers) for all their adult lives. On his twenty--first birthday (they were both poor at the time) she had given him, as a joke, the most horrible, cheap glass vase she could find, its colours a garish parody of Venetian gaiety. Twenty years later, when they were both successful and greying, she visited his home and quarrelled with him over his treatment of a mutual friend. In the course of the quarrel her eye fell upon the old vase, which he still kept in pride of place on his sitting-room mantelpiece, and, without pausing in her tirade, she swept it to the floor, smashing it beyond hope of repair. He never spoke to her again; when she died, half a century later, he refused to visit her deathbed or attend her funeral, even though messengers were sent to tell him that these were her dearest wishes. "Tell her," he said to the emissaries, "that she never knew how much I valued what she broke." The emissaries argued, pleaded, raged. If she had not known how much meaning he had invested in the trifle, how could she in all fairness be blamed? And had she not made countless attempts, over the years, to apologize and atone? And she was dying, for heaven's sake; could not this ancient, childish rift be healed at the last? They had lost a lifetime's friendship; could they not even say goodbye? "No," said the unforgiving man. -- "Really because of the vase? Or are you concealing some other, darker matter?" -- "It was the vase," he answered, "the vase, and nothing but." Pamela thought the man petty and cruel, but Chamcha had even then appreciated the curious privacy, the inexplicable inwardness of the issue. "Nobody can judge an internal injury," he had said, "by the size of the superficial wound, of the hole." (Salman Rushdie - The Satanic Verses)
,,Fiece om este un bard al existentei proprii. Asa se alatura el lumii.
Caci a se elibera de visul lumii despre el este totodata pedeapsa si rasplata
lui.”
,,Sunt cărţi de care cu greu te apropii, ca
acele spaţii sacre, în care trebuie să te descalţi pentru a intra.” – cam
asa incepe recenzia ,,oficiala” a acestui roman, in care ma impotmolisem de
ceva vreme. Pentru ca proza lui McCarthy imi cere mie insami sa ma descalt, sa ma debarasez de ceea ce stiu
sau simt, sa ma expun, sa privesc dincolo
de. Si am incercat sa explic, sa gasesc cuvintele potrivite pentru o astfel
de carte. Asa ca, daca ar trebui sa descriu ultimul roman al frontierei, in
sunete si imagini, as folosi cantecul de mai sus si imaginea de pe una dintre
copertile editiei – o campie in flacari, pe cale de a fi stearsa de pe fata
pamantului. Si as mai adauga apoi o lista cu Johnny Cash.
Se nascuse in estul Texasului in 1867 si venise prin partile astea de
tanar. De-a lungul vietii lui se trecuse de la lampa cu petrol si de la cal si
caruta la avioane cu reactive si la bomba atomica dar nu asta era pricina
tulburarii lui. Pricina era faptul ca fata lui murise si tocmai cum vine asta
nu putea el sa priceapa.”
Cred
ca frontiera si proza lui McCarthy nu se limiteaza doar la ceea ce a fost intre
Mexic si America, sau la granita dintre o epoca de aur a unei civilizatii si
decaderea ei, ci la ceea ce ne defineste pe toti ca fiinte umane. Mai e de
asemenea vorba si de acel wilderness,
de acea pasiune, de acea intensitate ce caracterizeaza atat personajele acestei
carti, cat si limbajul, stilul acestui scriitor.
,,As calari si nu m-as mai uita inapoi. As calari si m-as duce acolo
unde n-as mai da nici macar peste o zi care s-o fi trait. Chiar dac-ar insemna
sa ma-ntorc si s-o iau prin pamanturile-alea centimetru cu centimetru. Si-apoi
inc-as mai calari.”
Prins
intr-o lume trecuta, in ceea ce au fost candva, la raspantie de ,,lumea care a fost, lumea care va sa vie”, intr-o
lume a codurilor, a naturii, a legaturilor puternice cu pamantul, si cea a
modernitatii si a civilizatiei.
Dincolo de razboaie, revolutii,
schimbari sociale, dincolo de rasa, de etnie, de culoare, dincolo de tara sau
de perioada in care ne-am nascut, McCarthy prezinta Omul ca un calator. Si in
ciuda ,,tristetii sfasietoare” din aceasta calatorie sau vis, poate ca Man can
be destroyed, but not defeated. Prins intre Istoria societatii si Istoria
sa personala. Intre destinul scris si cel pe care singur si-l faureste. Niciodata capabil insa doar sa supravietuiasca pe acest pamant. Pentru ca asa cum am spus la
inceput, fiecare dintre noi suntem poetii
propriului destin.
,,Asemenea
calatorului, la tot ce am renuntat mi se va arata din nou …[…] La
necartografiabila lume a calatoriei noastre. La o trecatoare din munti. La o
stanca patata de sange. La urmele de otel de pe ea. La numele sapate in calcar
ros de vremuri printre pesti de piatra si scoici stravechi. La lucruri vagi si
care si mai vagi devin. La fundul sec al marii. La uneltele vanatorilor
migratori. La visele montate pe lamele acestora. La oasele ratacitoare ale unui
profet. La tacere. La stingerea treptata a ploii. La venirea noptii.”
E o traditie de familie de-a
merge dupa Lumina in noaptea Invierii. Atat de veche incat pare o amintire dintr-un illo tempore - desprins,
dezgolit de sacralitate ...
L-am vazut inainte de a ajunge in curtea bisericii si
mi-a fost teama de el. Dar am trecut mai departe, la fel ca toti ceilalti. Am
privit apoi slujba arhicunoscuta, cu intunericul, clopotele, toaca, preotul si
lumina … avantajul unei biserici mici, de ,cartier” e ca nu mai asisti la
persoanele mult prea in varsta care se calca in picioare pentru a ajunge
primele si pentru a se lauda apoi ca ,,am luat lumina direct de la preot”. ,,Sa luam aminte din sfanta Evenghelie.”
La fel ca in fiecare an, din acea Biblie a carui glas si-a caror fapte, profetii,
povesti iti amintesc de cele mai bune romane ale lui Faulkner. Sa luam aminte
in timp ce oamenii din jurul nostru tasteaza sau chiar raspund la telefoane. Sa
luam aminte cand in spate se vorbeste. Sa luam aminte cand gandurile noastre
sunt pline de mancarurile si de orgiile care ne asteapta acasa, in urmatoarele
zile de Pasti.
Am inconjurat biserica ca in
fiecare an, orbiti de lumina sfintelor lumanari. M-am sustras de la a saruta
icoana si evanghelia sarutata deja de mult prea multi, si am privit inca o data
in jurul meu. Multi dintre noi plecasera. Altii, mai sfinti, au intrat in
biserica pentru a asculta intreaga slujba de Paste. Cativa dintre noi inca mai
erau cu preotul, primind un ,,Hristos a Inviat” si o binecuvantare. Si-n
mijlocul curtii, acum goale, pustii, statea acest om care mi-a inspirat teama
din primul moment cand l-am vazut. Singur, doar cu gradele de alcool care
probabil ca-i tineau de cald … Era atat de pustiu in jur si era atat de … opus
tuturor lucrurilor vazute inainte: familii zambind, acolo, fie ca cred sau nu,
dar impreuna, acolo. Si era atata
singuratate in ochii lui prea imbibati de apa
lui cea sfanta. M-am gandit instantaneu la familia lui. La cat de singur
poate fi un om, in mijlocul acestei adunari. M-am gandit la sotia pe care a
lasat-o pe undeva pe-acasa, sau pe care a ingropat-o, la fiica, fiul, pe care
probabil ca i-a distrus. M-am gandit la toate lucrurile sfasiate de acest om.
Si mi s-a facut mila. M-am gandit daca nu ar putea exista cineva care sa-i poata intinda o mana de ajutor, la iertarea pe care poate ca ar merita-o de la
cei apropiati. Sau poate ca nu. M-am gandit la cate sanse i s-au oferit, la
cate lovituri a trebuit sa primeasca, pentru a ajunge aici, acolo.
M-am intrebat atunci unde este Dumnezeu
in toate acestea. Si eu, si el, am fi avut nevoie ca El intr-adevar sa invie,
sa fie real. Mi-am amintit de toate lucrurile in care am fost invatata de mica
sa cred. Si m-am uitat la lumea si la cenusiul ce ne inconjoara.
Nu am fost niciodata fana
cartilor, articolelor de auto-dezvoltare, a psihologiei pozitive. Pentru ca
cred ca toate acele lucruri, spuse acolo, ar trebui stiute de toti dintre noi.
Fara a fi invatate a posteriori. De ce am avea oare nevoie de cineva, de un
strain sau de o persoana apropriata, care sa ne spuna sa privim rasariturile si
apusurile de soare, sa ne bucuram de lucrurile acelea simple, care ne aduc
sacralitatea in viata, de ce trebuie sa ni se aminteasca sa le spunem oricand avem ocazia persoanelor
indragite, care conteaza pentru noi, cat de importante sunt in viata noastra, sa
ii pretuim pe acesti oameni, nu doar in adancul nostru, ci sa ii facem pe ei
constienti de asta … Ces petits riens.
Acele mici nimicuri. Acele small good things. Care ne cladesc ca oameni. Pe
care le luam adeseori, mult prea des, for
granted, si constientizam asta cand este mult prea tarziu. Sau pe care uitam sa le oferim.
Sunt lucruri care ne fac sa uitam
aceste lucruri. Ar fi mult mai usor daca toti ne-am respecta, asa cum trebuie.
De la nivelul profesoral, la cel personal. Pe bancile facultatii, in admiteri, in interviuri, in familii, in prietenii. Ar fi mult mai usor daca chiar am
face toate lucrurile acelea scrise in astfel de articole. Numai ca vezi tu …
bad things happen. Shit happens, life’s a bitch and then you die. Iar toate sunt inghitite de vid, de durere. Si in caderea
noastra libera, luam cu noi si persoanele care tin la noi. Le smulgem
temeliile, pacea interioara, stabilitatea, increderea, le smulgem in acelasi
timp ce ne simtim sufletul sfasiat, si nu mai realizam ceea ce spunem, facem,
simtim. Pentru ca suntem prea goi de umanitate, prea plini de durere. Si
durerea mea, a ei, a lui, durerea care explodeaza intr-o buna zi, indiferent de
cata bunavointa si rabdare aratam, distrug toate lucrurile acelea frumoase,
simple, sacre.
Cred ca oamenii ar trebui sa fie
recunoscatori si fericiti cu ceea ce au langa ei. Si ar trebui sa arate mai des
ceea ce simt. Acele familii, alaturi de copiii, de parintii, de bunicii, de
prietenii lor pe care ii vad in fiecare an in curtea bisericii nu au idee cate lucruri sacre au. In acea adunare
care ne aduce impreuna. In ciuda credintelor noastre. Cred ca ar trebui sa ne
facem o religie din aceste mici nimicuri. Pentru ca atunci cand ajungi ca acel
om singur, in mijlocul bisericii goale, cand si Dumnezeu este prea ocupat
pentru tine, cand ai atata durere in suflet incat trebuie sa o ineci in ceva,
si cand la randul tau ai cauzat acea durere de nesters din sufletul celorlalti,
lucrurile si momentele simple, ,,nimicurile”, sunt cele pe care le invidiem si
le dorim cel mai mult.
E greu sa iti imaginezi o
lume fara Márquez. Sau sa iti imaginezi lumea lui Márquez. Sunt atatia
scriitori ale caror carti ,,le devoram” si apoi trecem grabiti la altele. Sunt insa unele scrieri pe care le purtam vesnic – sau cel putin in anii pe care ii
avem – in suflet, care ne-au modelat, ne-au facut sa plangem, sa traim emotiile unor personaje plamadite din Nimic ... carti care ne-au oferit mai mult decat o
perspectiva sau un mesaj profund.
Uitam adeseori de Omul din
spatele scriitorului. Omul cu neajunsurile lui, cu fragilitatea sa, cu setea de
viata, cu obiceiurile lui simple, cu obsesiile, gandurile, nebuniile, cu amintirile si cu delirul sau, toate acestea ajungand adeseori pe-o coala de hartie, imbracate in imaginatie si-n stil, in setea de perfectiune, creand o lume sau o alta definitie a Realitatii. Ce am fi fara carti, fara scriitori, fara cuvinte? Uitam sa ne mai gandim ca si acesti creatori, ale caror cuvinte ni s-au intiparit in suflet, sunt oameni, ca si noi. Dar uitam asta. Suntem prinsi in lumile lor si le oferim un altfel de statut. Cartile lor, cuvintele, vor trai vesnic, dar .... .
Sunt atatea suflete ce pier
in fiecare zi. Atatea cuvinte pe care le parcurgem in fiecare zi. Atatea
lucruri pe care le ignoram ... Si e greu, mult prea greu, sa crezi ca acel Patriarh al literaturii, Gabriel García Márquez, este dator, ca oricare dintre noi, cu o moarte,
mai mult sau mai putin anuntata.
”I discovered that my obsession for having each thing in the right place, each subject at the right time, each word in the right style, was not the well-deserved reward of an ordered mind but just the opposite: a complete system of pretense invented by me to hide the disorder of my nature. I discovered that I am not disciplined out of virtue but as a reaction to my negligence, that I appear generous in order to conceal my meanness, that I pass myself off as prudent because I am evil-minded, that I am conciliatory in order not to succumb to my repressed rage, that I am punctual only to hide how little I care about other people’s time. I learned, in short, that love is not a condition of the spirit but a sign of the zodiac.”
Iubim rӑsӑriturile de soare în dimineţi rӑcoroase, privite din autobuze
prӑfuite, pline de bӑtrâni care se tot îmbrâncesc pentru un sfânt loc sau care
cautӑ un motiv de ceartӑ de la prima orӑ a zilei. Privim acel cer perfect,
roșiatic, și acel cerc care se înalţӑ încӑ o datӑ peste noi, peste strӑzile
pline de gropi, peste cei odihniţi, obosiţi, pierduţi în gândurile lor, peste
cei iubiţi și cei rӑniţi, peste toţi cei scufundati in ego-urile lor. Iubim
ceștile de cafea aburite în acele dimineţi singuratice, când suntem noi cu
gândurile și sufletele noastre sau acele cești de cafea în zumzetul cancelariei
sau al biroului, cu care te retragi într-un colţ, fӑcând un pas îndӑrӑt,
privind și ascultând viaţa ce clocotește în venele, cuvintele, gesturile celor
din faţa noastrӑ. Iubim oamenii care ne-au fӑcut cândva sӑ zâmbim, oamenii
speciali, pe care i-am ales din întreaga gloatӑ, oamenii care reprezintӑ un mic
univers pentru noi. Îi iubim timid, cu sau fӑrӑ cuvinte, îi iubim când ne-ascultӑ,
când sunt acolo, când ne zmulg inimile, când ne fac sӑ ne simţim cei mai iubiţi
sau cei mai singuri oameni de pe pӑmânt. Îi iubim pentru simplul fapt cӑ
existӑ. Iubim rutina din care vrem sӑ scӑpӑm, orele sisifice sau tot cenusiul
ce ne inconjoara. Iubim apusurile de soare, ploile reci sau nopţile pline de
stele, privite din acelasi vechi autobuz 11. Plin de drogaţi, bolnavi, oameni
prӑfuiţi, supӑraţi pe tot, grӑbiţi, neînţeleși, care cautӑ atenţie, care se
întorc de la o zi plinӑ, la fel ca oricare alta. Iubim … sperand un strop de
fericire. Sau “a small good thing”. O banca portocalie, o carte rasfoita de
vant, un cuvant sau un gest gingas, un respiro sau o minune, care sa ne poarte
cat mai departe de aici. Iubim si continuam sa ne tot luptam, sa vedem culoarea
in toate miile de nuante de cenusiu ce ne-nconjoarӑ, sa ne ascultam valurile ce
clocotesc in noi, sa le oferim cuvinte, sa le inaltam spre cei si cele sfinte
noua, sa le zmulgem din noi, sa le asezam pe coli albe, sa le daruim celor
dragi noua, sa veneram lumea si oamenii pe care-i purtam adanc in noi, sa
despartim marea pe care o purtam in noi de nisipul acela sfasietor, in care tot
mai mult alunecam … Iubim, intrebandu-ne cine oare ne-ar putea iubi pe noi
insine.
And I keep forgetting this lesson … there are 365/366 days
on a year. We spend them trying to find a meaning here. Searching for a
divinity. Letting our souls be guided by fear, fury, need for others, for
dreams, for love, for everything that makes us human … We want
happiness. And protection, safety. Maybe money. Maybe a house. Maybe a car. I
know I want all those things that cannot be bought, cannot be described in
words.
We play God-games till God Himself plays one or two with us. We forget
to tell to our beloved ones how much they mean to us because we are too busy
with our jobs, our depressions, our everyday problems, too lost in routine, in
ourselves, in search for a shelter … until that cruel, meaningless, ugly Reality wakes us brutally …
I wanted the entire world … I wanted words, words, words. I
wanted to learn so many things. I wanted to offer so many things to this world that I wanted. I wanted to see so many places. I wanted some
people in my life. I wanted everything and nothing; I wanted nothing
more, nothing less than any other human being. Where and why have all my dreams flown? ...
“We throw our parties; we abandon our families
to live alone in Canada; we struggle to write books that do not change the
world, despite our gifts and our unstinting efforts, our most extravagant
hopes. We live our lives, do whatever we do, and then we sleep. It's as simple
and ordinary as that. A few jump out windows, or drown themselves, or take
pills; more die by accident; and most of us are slowly devoured by some
disease, or, if we're very fortunate, by time itself. There's just this for
consolation: an hour here or there when our lives seem, against all odds and
expectations, to burst open and give us everything we've ever imagined, though
everyone but children (and perhaps even they) know these hours will inevitably
be followed by others, far darker and more difficult. Still, we cherish the
city, the morning; we hope, more than anything, for more. Heaven only knows why
we love it so...” ―Michael
Cunningham,The Hours
Am tot amanat sa preiau aceasta ,,leapsa” de ceva
zile bune. Alte indatoriri, alte cuvinte
de spus, alte jocuri. Nu-mi place si nu-mi va placea vreodata acest cuvant si
tare as fi vrut sa existe altul pentru asemenea intrebari, dar sper ca mereu
imi vor placea jocurile ... asa ca cam acestea ar fi raspunsurile mele.
1. Prima mea amintire cu mine citind: Cand eram mica de tot, il
puneam pe tatal meu sa-mi tot citeasca din Pinocchio,
prima carte primita-n dar de la un prieten pe la vreo patru-cinci ani ...
cartonata, ,,uriasa”, cu scris mare ... unul dintre cele mai frumoase si dragi
cadouri, pe care inca-l mai pastrez cu sfintenie. Cam tot pe atunci, mama-mi
citea povestea lui „Jorg, pe care-l dureau dintii”, dar care nu m-a facut sa
renunt la bomboanele de ciocolata.:) Abia prin clasa a III-a/a IV-a am primit Singur pe lume, de Hector Malot, si cam
aceasta a fost prima carte care m-a facut sa stau o noapte intreaga pentru a o
termina.
2.Prima carte pe
care am citit-o şi recitit-o: Prima, din greseala, Papillon, de Henri Charriére. Apoi Great Expectations ale
lui Dickens.
3.O carte pe care
fiecare copil ar trebui să o citească: Ciresarii, Constantin Chirita. La Medeleni. Dar acum depinde si de varsta ,,copilului"....
4. Locul meu
preferat de citit: Hmm... sub nucul
meu, alaturi de un catel. In parcul Copou, pe o alee mai retrasa. Daca e o carte buna, orice locsor devine preferat, dar cam in acestea doua prefer sa citesc.
5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: In mod obligatoriu, creionul
mecanic, pentru ca mereu subliniez/scriu/mazgalesc. Atunci cand nu sunt ale
mele cartile folosesc foite colorate... Daca se poate, o cafea mare cu lapte.
6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare: ... N-as vrea sa cobor sub 30, dar asta depinde de mai
multi factori ... Cred ca mai importante sunt cartile - autorii - titlurile pe care mi le-am propus
sa le citesc pe viitor decat numarul lor.
7. Ultima carte pe
care am primit-o sau am cumpărat-o: Ultima carte primita-n dar a fost Marquez, Toamna patriarhului. Ultima cumparata – Un om sfarsit, Giovanni Papini.
8. O carte care mi-a schimbat viaţa într-un fel: Cred ca fiecare carte ne schimba intr-un fel. Era in
Joyce, A Portrait of the Artist ...o
imagine in care m-am regasit si care mi-a ramas intiparita-n minte: fiecare zi
ne aduce-n suflet o alta carte citita candva; fiecare colt de strada ne poate
aminti de o alta, fiecare persoana, fiecare stare de spirit ... purtam in noi
insine mereu cartile pe care le indragim, iar gandurile/sentimentele noastre ne
aduc mereu la suprafata o alta carte mult iubita. As spune deci cartile lui Joyce,
care oricum n-au cum sa nu ne schimbe dupa ce le parcurgem, as mai zice cartile
lui Marquez si pe cele ale lui Faulkner si McCarthy, as aminti de Dostoievski, si
sunt sigura ca mai sunt multi pe care ii uit acum. Chiar cred ca fiecare carte
buna devine parte din noi, asa ca e cam imposibil sa alegem numai una.
9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă mai
nimănui: ... as zice Ulise, dar nu e ca nu le-a placut, ci ca
nu prea a fost citita... Din nou poate McCarthy care nu pare atat de cunoscut in Romania.
The Crying of Lot 49, Slaughterhouse 5
– cu siguranta am auzit multe critici aduse la adresa lor.
10. O carte care
nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească:Mircea
Eliade – Maitreyi. Sorry.
11. O carte care mă
intimidează: Cred ca Joyce, Finnegans Wake.
12. Trei dintre
scriitorii mei preferaţi:
Doar trei?... McCarthy, Marquez, Joyce, Faulkner, Dostoievski, Hemingway, Raymond Carver
........ si lista poate continua.
We are so damn alone in this world … Poate ca fiecare dintre noi
constientizeaza asta intr-o zi. Golul acela, pe care dorim sa-l umplem cu
oameni, societate, prieteni, teluri, visuri, nesatul, acela care cere un scop,
care intreaba care-i sensul in toata povestea asta, care ne face sa ne temem de
moarte, sau din contra, sa ne tot gandim la ea.
S-a tot scris despre Toamna
patriarhului: povestea tiranului, cu-n stil izbitor de asemanator cu
monologul lui Molly Bloom din Ulysses,
la care ar trebui revenit atunci cand se vorbeste de acele roluri atat de
puternice ale personajelor feminine ale lui Marquez.
Cred ca Toamna patriarhului e povestea omului singur. Al omului nu atat de
mult avid de putere, ci al omului dornic de dragoste, care nu se teme intr-atat
de moarte cum se teme de incapacitatea celor din jurul lui de-a il iubi, de la
propria mama la ,,prieteni” si generali, la sotia sau amantele sale. Patriarhul
nostru nu ofera doar un regat pentru un gest de iubire, ci realitatea insasi, pe care incearca sa o modeleze dupa bunul sau
plan. El intruchipeaza in imaginea batranului care-ti provoaca repulsie sau
mila umanitatea insasi, cu ce are
mai bun, decreptitudinea si barbaria ei, toate asezate in fata
acelor persoane din viata lui.
Si totusi, cumva, se esueaza in
acest drum de-a avea totul, sau in acel simplu fapt, pe care ,,muritorii" de rand l-ar avea: a fi indragit, iubit, in oricare sens, de un alt om. In gandurile incalcite si-n naratorii care-i cunosc
povestea, in fiecare el, ea, noi, eu, tu, in delirul stilului, al vietii, al
bolii si-n linistea mortii, de ce unii oameni, oricat de multe ar da, oricat de
sclavi ai iubirii ar fi, in imparatia ce-o stapanesc, in teama ce-o inspira, in
grandoarea, maretia, aviditatea sau hidosenia sa, indiferent unde sunt, indiferent
daca dau tot ce e mai bun dintr-o fiinta umana, fie ca incearca sa se impuna
prin forta, instincte, tot ce e mai hain in noi, fara a stii o cale de mijloc, nu sunt capabili in a fi iubiti?
God gave us our family; thank God we can choose our friends!
,,Familie” e mai mult decat un simplu
cuvant. E locul unde ne simtim noi, unde suntem acceptati asa cum suntem, unde
gasim protectia, dragostea, caldura si energia de care avem nevoie pentru a
continua. Putem pierde totul, putem fi infranti sau putem face toate boacanele
de pe fata pamantului. Stim ca acolo, indiferent ce, este Ithaca noastra, ca
acel ceva nimeni nu ni-l poate lua …
Numai ca, vezi
tu, pentru unii ,,F.a.m.i.l.i.e” e un cuvant greu de rostit. La celalalt capat
al definitiei sale originale. Un cuvant pentru care nu gasesti cu usurinta o
definitie sau pe care nu-l poti rosti, gandi la el fara sa nu simti o arsura in adancul maruntaielor tale.
“We're all just people, some of us accidentally connected by
genetics, a random selection of cells. Nothing more.”
August: Osage County e departe de a fi
o comedie. Nu poti sa nu iti abtii zambetele la anumite scene memorabile sau sa
nu admiri felul in care Meryl Streep joaca, dar dincolo de ele, filmul prezinta
o poveste tragica, al naibii de reala (cu exceptia unui singur element).
Piesa de teatru cu
acelasi nume a lui Tracy Letts a primit premiul Pulitzer. A fost apoi jucata pe
Broadway, acum regizata de John Wells. Nominalizata la un Oscar pe care cu
siguranta-l merita. E un film care te face sa gandesti, pentru cei care cred ca
Familia e sfanta, care te face sa constientizezi cat de fericit, de norocos si de privilegiat esti pentru acei
oameni de langa tine. Pentru cei care vor sa-si dezvolte spiritul empatic si
vor sa vada cum e ,,de partea cealalta”. E un film pentru cei care nu pot vorbi de
propria familie sau care cu greu pot lua parte la intalniri intre rubedenii,
nunti, inmormantari … Un respiro si o regasire. E un film pentru cinefili, de
calitate, diferit, care desfide unul dintre cele mai puternice mituri ale
omenirii, si care poate ca fiecare dintre noi ar trebui sa-l urmareasca.
Nu am stiut niciodata daca
felul meu de a fi, de a gandi sau de a simti a fost intotdeauna cel corect, cel
uman, cel care sa protejeze propria fiinta. Nu stiu daca viata ar trebui
judecata in termeni de ,,bine” si de ,,rau”, de ,,corect” si ,,gresit”. Evoluam
sau involuam si nu stim exact cum am ajuns pana-n acest punct… Cu
totii ne pierdem in goana dupa bani, pentru a avea o casa ,,cat mai frumoasa”,
pentru o vacanta pe an cat mai departe de casa,
pentru o masina, pentru comfort. Eu, tu, noi, fara exceptii. Renuntam in fiecare zi cate putin
la noi, la placerile sau principiile pe care le aveam in adolescenta, devenind
una si aceeasi cu cei pe care i-am privit in trecut cu mila, cu teama, cu
dorinta de a nu deveni sau de a nu avea viata pe care ei o au.
Ma intreb pentru cine traim
cu adevarat. Rapoartele si fisele pe care le facem abia daca sunt citite. Nu
putem face o diferenta pentru toti elevii nostri, nu putem avea rabdarea
necesara de-a ii asculta si intelege pe toti, nu putem fi acolo, intotdeauna,
pentru ei. Si atunci cand ne ciocnim de insiguranta/”inocenta”/problemele
parintilor, cand avem atatea ziduri intre noi si ei, cum mai putem lupta in a
duce la liman un suflet de om?... Suntem
de inlocuit. In meseria noastra. In vietile personale. In ceea ce oferim
lumii. In cele zece ore pe care le petrecem lucrand zi de
zi. Si cu totii suntem egali in nimicnicirea ce ne asteapta dupa cateva clipe
petrecute aici. Indiferent cat ne-am permis sa traim, cat ne-am ascultat pe noi
insine, cat ne-am descoperit, cat am iertat, cat de fericiti ne-am ingaduit sa
fim sau cat ne-am sacrificat pentru o lume care cu siguranta ne va uita.
,,Suntem de inlocuit”.
Probabil ca aceasta este marea mea problema. Sunt de inlocuit in meseria pe
care o practic, in ciuda daralor de amintiri ce poate le las in urma. In munca
titanica, sisifica, pe care incerc sa o duc pana la capat. In inimile oamenilor
mei, care insa pentru mine sunt de neinlocuit.
…
Suntem mai obositi cu fiecare an ce trece. Mai infranti. Mai vulnerabili.
Ne intrebam daca lumea si Dumnezeii in care am crezut de mici exista oare pe
undeva prin lumea asta mica. Ne intrebam daca basmele acelea pe care le-am
purtat mereu in noi insine pot face parte din realitatea noastra. Daca miturile
in care ne-am refugiat sau pe care le-am tot cautat prin carti si-n ochii
celorlalti chiar exista. Pentru ca, vezi tu, le-am vrut mereu parte din viata
mea. Daca acea ,,vesnicie” in care am tot crezut nu e doar un alt lucru
evanescent, firav, plapand…. Daca drumul spre Ithaca e o alta absurditate
nascocita si daca toti oamenii din acest loc, pe care i-ai asezat ca temelie,
sunt vii, reali, calzi, prezenti sau doar o alta iluzie la strigatele tuturor
de a nu fi de-a pururi singuri … de a fi vazuti, de a fi iubiti, indragiti,
apreciati, de a umple golurile prezente-n fiecare dintre noi.
In plina iarna si-n plin viscol, ma intorc spre toamna mea. Ca un fluture
ce zboara pentru o ultima data, constient dar incercand sa ignore cat de scurte
sunt momentele pe acest pamant. M-am tolanit in pat, uitand de intregul cenusiu
de-afara si din mine, cu o carte de Marquez in brate. M-a facut sa privesc
inapoi, sa simt cum timpul nu a trecut pe langa mine, cum acele lucruri pe care
le-am vrut, pe care le simt ca ma definesc, in care cred, au ramas acolo …
prafuite, ciobite de timp, dar inca in picioare… Si sunt cea de acum zece ani
si cea de acum, cu un roman de Marquez alaturi. La fel ca atunci, la fel ca
acum, prinsa in delirul acestuia, in lungile sale fraze, in vraja acelor
cuvinte, lasand orele si oricare alta obligatie sa treaca pe langa mine si pe
toate acele cuvinte. Intelegandu-l pe Faust inca o data in dorinta de-a opri
Timpul. Simtindu-ma inca o data acel copil ce-a tot asteptat un urs de plus, captiva
intr-o lume ce-a fascinat-o dintotdeauna, in acel tip de literatura altfel, puternic,
de neinteles poate de unii, in fata caruia insa tu ingenunchiezi, pe care-l
resimti atat de aproape de tine, atat de cunoscut, in propriile vene …
Se spune ca ne schimbam. Ca una citim in copilarie, adolescenta, alta in
anii de viitor. Ca altfel privim lucrurile. Numai ca literatura mea de suflet a
ramas mereu aceeasi – trecand bineinteles peste cartile din ,,frageda pruncie".
Inca o schimbare ce nu s-a produs in mine. Aceeasi regasire, aceleasi
sentimente, aceeasi sete de nastavilit, aceeasi dragoste pentru Marquez. Sunt
conexiunile care au tot aparut, cuvintele care se perinda dintr-o carte-n alta,
stilurile care-ti amintesc si de celelalte carti citite…. Dar nucleul, esenta, si
ceea ce ma defineste, au ramas aceleasi.
Mereu m-am jucat printre cuvinte. In jocurile de nisip, pe tobogane
scrijelite, pe bancile liceului sau gonind spre ele in facultate. Mereu m-au facut sa ma simt Acasa si mereu
m-au indepartat de-o lume din care voiam atat de mult sa fac parte … Mereu m-am
refugiat in ele, cautandu-le, ascultandu-le, nesimtindu-ma atat de singura,
alaturi de ele, incercand din rasputeri sa le prind si sa-i fac pe cei dragi
mie sa inteleaga aceasta dependenta/nevoie/parte din mine… Nu cred ca am
reusit asta vreodata.
Marquez a ramas neschimbat in
mine. Unul dintre oamenii de
neinlocuit pentru mine, unul dintre pilonii identitatii mele, cel putin atunci
cand vorbesc despre literatura, unul dintre aspectele ramase neschimbate,
neclintite in mine. Privesc un deja-vu, intr-o oglinda ciclica a timpului,
intr-un Eu inca prezent si viu, intr-o energie/nebunie pe care vrei s-o scoti
la suprafata si nu stii cum, in ,,acel ceva” ce-l simti, ce-l vezi, ce-l
intelegi, dar de care ti-e atat de greu sa te aproprii, sa-l identifici, sa
imblanzesti cuvintele pentru a le gasi pe cele potrivite …
Virginia Woolf a spus ca words live in our minds:
"It is words that are to blame. They are the wildest, freest, most irresponsible, most unteachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries; they live in the mind." (On Craftsmanship...)
Cred ca traiesc si-n sufletele noastre, puse acolo
de cine stie ce divinitate plictisita, curgandu-ne uneori prin vene. E poate
acest triunghi mind-soul-veins ce ne chinuie, ce trebuie inteles, cautat,
descoperit ………
Life is unfair. Cruel. Merciless.
Meaningless. We love and we get abandoned. We love and we get hurt. We give our
hearts, our memories, our past and all of them are left somewhere in the middle
of an empty road in less than half an hour. Life means death. Lost. Sufferance.
Abandonment.
However, life has a wonderful
part in it. In the things we cannot say. In the wind that blows or in the waves
– be them inside or outside ourselves. In love. In values. In principles. In
friendship, for those who still have their friends in their lives ...
Life means Poetry. And Poetry is
equal to Silence and to Water. It is all of the above: sufferance and love, protection
and abandonment, good memories and nightmares, health and sickness, our
mistakes and our victories, our empathy, humanity, acceptance …. our biggest
fears with our simplest moments, which make some of our days perfect.
For those who want to see maybe one of the most
lyrical films. For those who believe in Life and in Poetry. For those who don’t
search in a movie just the “romance”, “the action”, “the sound”, “the physical
beauty”, and even the language…. For those who go beyond these and want to see
the human being as simple as it is. For those who are caught in their waves. And in their wars within. And
see no way out. Watch Poetry.
