My Revolutionary Road

,,Nebunia mă urmărea încă din fragedă pruncie, pândindu-mă de după un pom sau un bolovan. Treptat m-am obişnuit să simt aţintită asupra mea privirea de sepie a acelor ochi neobosiţi care se mişcau lin pe traseul vieţii mele. Totuşi n-am cunoscut nebunia doar sub forma unor umbre malefice. Am cunoscut-o şi ca pe o explozie de extaz, atât de bogată şi de zdrobitoare, încât lipsa unui obiect palpabil prin preajmă, asupra căreia ea să se poată descărca, a fost pentru mine o formă de evadare.” (Nabokov, Priveste-i pe Arlechini, 248)

For me, 2013 is synonym with “dreams deferred”. Not to mention the lack of snow from this year.  So I want everything that belongs to 2013 to go away. And I want my own self back. My insanity. My games. My energy – to let it out. I want the people that I love in my future, but I don’t wish for ordinary things anymore.

I don’t draw lines at the end of a year. But I really wish to do this now, because of all the wars fought within myself. I wrote very little, here, on this half-abandoned blog, and for my own personal projects. I failed an important thing in my “career”, and I also lost a dream. And I guess that this is the most painful thing for our souls: the dreams that we love, that we cherish, our own children, buried inside ourselves, being killed by others and by us before we even start working on them. It’s like losing a baby, a limb, a piece of your own identity. And I don’t want this to go on in 2014. I read fewer books – I think it’s the “poorest” year from all my life.

However, I cannot say here that I haven’t found some new titles and writers. My favourite book and author from 2013 is without a doubt Cormac McCarthy – The Crossing. It’s the book which gave the title of a dream, a book that I love, which reminds me a lot of Johnny Cash. It’s about the death of the American dream, or another kind of it, it’s about the loneliness of the soul, the history of America, and also our own personal histories. Because, as Joyce was saying, “History is a nightmare from which I’m trying to awake.” Be it personal or social.

Other great books that I read this year are Paul Auster’s The New York Trilogy, Kurt Vonnegut’s Slaughterhouse 5, Paul Harding’s Tinkers, Thomas Pynchon’s The Crying of Lot 49 – awesome book -, Jose Donoso’s The Obscene Bird of Night, Ernesto Sabato’s On Heroes and Tombs, and Steinbeck’s To a God Unknown. It’s difficult to say which one of these is better than the other ones. I could definitely say that McCarthy was my year’s favorite, followed by all of these books.

Maybe the greatest disappointment was Papini’s A Man Finished. Interesting, philosophical, brutal. But a book that I had to read when I was a teenager and not now. Good for this year, though.

Hoping that 2013 is really over. Hoping that I should or someone would remember me that I want more from life. Hoping that maybe that miracle that I have been waiting all my life will suddenly come true.  

And let it be insanity …. 

My Kind of Christmas

Cred ca Craciunul meu este o sarbatoare a lucrurilor simple. Nu a preotului care trebuie sa ne ,,binecuvanteze” casa ce trebuie in aceasta perioada curatata in toate locsoarele sale, unde se gateste de dimineata pana seara. Nu e o sarbatoare a ,,bucatelor” si pentru multi dintre noi nu e sarbatoarea nasterii Domnului… Si totusi, orice credinta am avea, indiferent de starea noastra, Craciunul inseamna acel ceva, acea amintire dupa care tanjim ani la randul, acea reuniune de familie pe care o asteptam intregul an, acel respiro, acel moment cand ne gandim la toti cei dragi noua si nu-i bombardam pe toti cunoscutii si necunoscutii cu urari. E acel moment cand ii vrei pe cei dragi, pe “your people”, pe toti dintre ei, langa tine. Si atunci cand acest ceva e imposibil, te astepti la un cuvintel mic de tot din partea lor. E acel lucru simplu, neinteles de atati de multi. Ca acel creion mecanic pe care-l folosesti si nu-l mai pierzi - never ever -la fiecare carte citita pentru ca vine din partea acelui cineva special, in care crezi cu fiecare particica din tine. Si e o amintire frumoasa si calda. La fel ca acea promisiune, acel joc, facut acum cativa ani, pe care l-ai tot asteptat, acel lucru simplu, acea amintire care ar fi spus mai mult decat orice carte aleasa la intamplare “I believe in your dreams”.  

H.a.p.p.i.n.e.s.s.

Ne-am purtat mastile atat de adanc, de des, in fiecare an, zi, minut, incat si pe noi insine ne-am mintit. Ne-am scufundat in rutini zilnice, in zambete false, ingropandu-ne in ,,indatoriri” marunte, si undeva, candva, ne-am pierdut intr-un cuvant rostit la manie, in oboseala ce s-a pogorat deasupra noastra, pentru ca-n final sa ne ratacim de noi insine. In cuvintele pe care le-am tot asteptat, in schimbarea ce n-a mai venit, in toate visurile facute acum cenusa, imprastiate la picioarele tale, neauzite, nerostite, irosite, moarte …

Am renuntat incet la noi. Sa mai credem. Sa mai speram. Si am continuat sa purtam aceleasi masti uzate, sa ii auzim pe ceilalti, sa ne sugrumam strigatele, sa mai fim noi. Ne-am lasat legati de teama, de traditii, de tot trecutul din care nu mai avem unde fugi, de toate gesturile, cuvintele pe care le-am tot cautat in ultimii ani ca ultimele noastre surse de salvare… Ne-am adancit mai mult in propriile valuri, in propriile greseli, in remuscarile noastre. Am tot strigat pana ce am amutit. Dar nimeni nu ne-a auzit. Si doar mastile – prafuite, sparte, obosite – ne-au mai ramas ca scut. Si-apoi, treptat, intreg desertul si intreaga noapte dinauntrul nostru ne-a acoperit cu totul.

,,Se indeparta. Dinspre munti batea un vant rece. Se rostogoli pe coastele dinspre apus ale continentului, unde zapada de vara se intindea pe varfurile golase, trecu prin padurile de brazi de sub varf, printre crengile plopilor tremuratori si se napusti peste campia desertica de la poalele muntilor. In timpul noptii se oprise ploaia si iesi la sosea sa strige cainele. Il striga multa vreme. Ramase pe loc, in intunericul Acela de neinteles. Unde nu se auzea alt sunet in afara de sunetul vantului. Dupa un timp, se aseza pe sosea. Isi scoase palaria si o aseza pe macadamul din fata sa, isi lasa capul in jos, isi cuprinse fata in maini si incepu sa planga. Ramase multa vreme asezat pe jos, si, dupa un timp, catre rasarit, aparu o lumina murdara, iar dupa alt timp, soarele cel drept dat de la Dumnezeu rasari, inca o data, peste tot si toate.” (Cormac McCarthy – Marea trecere.) 

Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)

The Void

Gonim prin viata. Gonim dupa doua sau trei visuri pe care omenirea intreaga le-a avut in intreaga sa existenta. Gonim dupa iluzia libertatii. Dorim sa fim unici, cand fiecare dintre noi repeta ceea ce altii, inaintea lor, au spus-o si au facut-o. ,,O balbaiala in fata creatiei”, eu, tu, el, ea, fiecare poveste, fiecare minut, fiecare gest. Suntem precum cartile pe care le citim. Avem impresia ca noi suntem primii cititori, ca povestea ni se destainuie noua, pentru prima data. Cand de fapt alte maini, alti ochi, alte inimi si alte ganduri au cutreiat si-au descoperit acele lumi cu mult poate inaintea noastra.

Gonim dupa nevoia de familie, de stabilitate, de siguranta, iar atunci cand in final o avem, fie incepem sa gonim si sa abandonam, alte glasuri, alte teluri, acelasi eu nesatul, ne indepartam si ne autoamagim ca lucrurile merg bine, ignoram tot ceea ce avem langa noi, oferim doar suturi, sau doar pe astea le primim. Dar lucrurile merg bine.

Gonim dupa glorii, dupa being the best, desi uneori uitam ca nu doar varful e cel esential, ci si drumul pe care l-am ales, oamenii pe care i-am pastrat langa noi, pe care i-am dezamagit, pe care i-am abandonat, pe care i-am iubit, sau pe care cumva, in memoria noastra efemera, i-am uitat intr-un ungher indepartat.

Cu totii avem nevoie de-un Dumnezeu, de-un zeu, de-un idol. Gonim dupa eternitate, atunci cand viata laica ne-o mai permite. Privind in jur, pe chipurile oamenilor, in povestile lor, in mormanele de dosare, hartii, in drumurile nepavate, in protestele de pe strada, din oras, in razboie, ucideri, si-n tot haosul din lume, in fractiunea aceea de secunda in care iti spui Quo vadis, Domine? te intrebi cum de mai poate exista o divinitate intr-o astfel de lume …

Cu totii avem nevoie de afectiune. Numai ca-n goana noastra spre Nicaieri, uitam sa o mai cerem, sa o mai aratam sau ne-o mai spunem. Oferi totul pentru un gest de caldura, pe care-l astepti uneori luni intregi. Si ierti, si tot dai, si intr-o zi te trezesti pustiit in mijlocul unei autostrazi imense, descult de tine, de prieteni, de cei apropiati, de cei pe care i-ai purtat mereu in adancul tau, ascultand toti pasii goi de langa tine, toata goana oamenilor, toate valurile care se inalta si se sparg inauntrul pustietatii tale. 

We run. We run all the time. Chasing ghosts, illusions, dreams… We run in our need to escape from our own person or, on the contrary, we try to discover who we are. What if we don't like the image we encounter? People go on with their lives. Build them up till they die and nothing remains behind them. Only another face, another mask, another story that will be repeated by another Me or You. What if we stop or are being stopped - by too much love, too many headaches, too much heaviness - and we simply listen to the world, to its whisper, to its insanity, or the one which lays inside ourselves? What can we discover, who shall we meet then, in this nothingness and "nobodiness", why do we keep on running in a circle, forgetting the simplest dance from all of them? … 

Lumi secunde si capitole fantasma

"In hopscotch, as in life, one needs to know which direction to jump."

     Imi plac scriitorii care provoaca. ,,Operele deschise”. Care se joaca cu noi, cititorii, cu personajele, cu instantele narative. Unde fiecare pagina poate aduce ceva nou, o intorsatura, un alt joc, un alt ,,capitol fantasma”. Intors la 180 de grade pe urmatoarea pagina. Imi plac scrierile atipice. Cu un mesaj nu tocmai la suprafata. Cu o poveste ,,totala”, daca as putea spune astfel. Ma pierd usor in cartile clasice, tipice, unde nu e nevoie decat sa citesti prima pagina pentru a sti cum totul se termina. Asa cum oamenii ,,banali” ma plictisesc. Povestea nu e intotdeauna cea care primeaza, ci stilul, felul in care este spusa, istoria noastra impletita cu a lor, granitele care se pierd in miile de ani de scriere … Toate acele lucruri care se pot ascunde, printre cuvinte, intr-o propozitie, departe de stereotipurile invatate in scoala sau in facultate.

     Literatura, cea pe care eu o indragesc, a trecut de simpla formulare A fost odata ca niciodata. Granitele Cititor-Scriitor-Narator au devenit mai greu de definit, de delimitat, iar ,,lumile posibile” ale lui Eco sunt mai intortocheate, cu mult mai multe lucruri de spus, de analizat.

     Suntem scriitori ,,ratati”. Indiferent de cat de bine scriem despre o carte sau mai multe, indiferent de cate carti citim sau de cate perspective noi aducem, a ramane la ,,statutul” de Cititor sau chiar si de Critic, pentru unii dintre noi inseamna ratare. Menirea noastra ca Cititori este de a da viata marilor scrieri, de a crea in mintea noastra acele ,,lumi posibile” in care uneori ne uitam pe noi insine, iar alteori ne dorim sa ,,evadam” inapoi, in ceea ce numim Realitate. Ma gandesc aici la cartea lui José  Donoso – Obscena pasare a noptii si starea de cosmar in care te scufunzi. Putem noi, ca Cititori, de a face mai mult de atat? Putem indrazni la mai mult?

     Literatura pentru mine va reprezenta mereu o Arta. Si uite ca literatura aceasta ,,deschisa”, atipica, experimentala, ofera noi portite simplilor cititori. Un exemplu in acest sens ar fi tango-ul celor de la Gotan Project, care imbina aici vocea scriitorului argentinian Julio Cortázar cu jocul si cantecul copiilor din vechiul Sotron, totodata numele binecunoscutului sau roman (Rayuela sau Hopscotch). Din arta-n arta. Fie ca suntem captivati de lumea literelor, sau ca muzica reprezinta o parte centrala din viata noastra, Literatura paraseste simpla pagina alba si trece pe note, si invers. Nu mai e doar o poveste, o fabula, inchisa sau deschisa dupa Eco, ci mai multe, care creeaza la randul ei alte lumi, in alte universuri. Ne invata sa privim dincolo de acel Sfarsit de care poate ne-am agatat cand am fost mici. De acea granita intre arte. De a citi un text doar pentru a-l analiza, de a-l pune in categorii, de a evidentia trasaturi specifice sau de a gasi o stare. Dincolo de cuvinte, de ganduri sau culturi, literatura, prin cititori precum cei de la Gotan, capata un nou limbaj. 

A Man Can Be Destroyed ….

… but cannot be defeated. Hmm…. On my own sea, maybe I also went too far. It’s difficult – if not impossible – to express this “defeat”, to name it, to talk about it, to ask your own self “how do you feel today?”…. We mask our own sufferance - that Silence that we do not want to hear or see not even in the darkness of the night - with laughs, thousands of words expressing knick-knocks, violence, angriness ... life that needs to go on, either we are here or not …. “It’s not so bad after all…”, “Who needed that dream?”, ….”I am fine.”….”It’s nothing” when Everything went wrong. We put a smile on our face, we lie to everyone, from our best friends or our inner self to our colleagues, and we keep going on…. We cannot be defeated…. Why then, in our rarest moments of sincerity, do I feel like this?  

We Have All the Time in the World ...

Let me be and let me live.

James Joyce

Every time that we fall, we are thirsty of life. We all want to be “forever young”, to chase after dreams, to fulfill them, to have energy for thousands of things and actions … We feel life rushing through our veins, words rambling in our imagination, we feel that we can climb any mountain, that we have time to cry, to procrastinate, to be happy,to write ... time for friends, for us, for everything and everyone … Until, one day, we, our bodies, our minds, simply stop. So why don't we let life simply flow? 

We have all the time in the world … that would be nice, wouldn’t it? 

Beat of a "Headache"

"Twenty-five years I'm alive here still
Trying to get up that great big hill of hope
For a destination"...

De fiecare data, cand incerc sa asez ceva pe pagina alba, gandurile se rup, se ,,incolatacesc” intre ele, cuvintele se duc de-a dura si parca nu mai spun ceea ce vreau eu ... Niciodata nu am putut intelege cum unii oameni se pot aseza in fata laptopului sau a unei pagini albe si incep sa scrie automat, trecand de la un subiect la altul, un anumit numar x de articole pe zi, de recenzii, de povesti... Ma lupt de ceva saptamani bune cu mine insami de a aseza un simplu cuvant pe-o pagina, de a imi ordona gandurile, de a ma lasa sa simt ceva. Ma deranjeaza caietele clasice, cu foi prea subtiri sau prea groase, fara spirale, camera prea tacuta sau prea sonora, oamenii care vin si pleaca. Sunt zile in care nu pot ingana nimic. Zile in care imi caut creionale mecanice si descopar ca nu mai am niciunul functionabil sau ca le-am pierdut pe toate si nu ma indur sa mai pornesc la drum ... la fel ca acum.

Stii visurile acelea pe care le aveam cu totii cand eram mici, jocurile noastre, toate acele lucruri, la care visam, si credeam, in naivitatea si ignoranta noastra, ca se vor indeplini? Emotiile care se trezeau in noi si ceea ce simteam atunci cand eram noi cu noi insine ... Giving up has never been an option, but one day it remains the only thing left ... What do we feel then?

Wanting to scream from the top of your lungs, in your construction, deconstruction, self-destruction, wanting to jump into a car and drive with 200 Mph, feeling numb, insane, and furious, wanting to hit everything and everyone, wanting to do everything you haven’t done so far, wanting to fall into this Silence ...

...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

No Freedom ...

Try to think of a world

Where you could stay and these safe hands could go

Take your heart above the water

Wherever I choose to go … 

As vrea sa pot ingana ceva, acum, cand fiecare cuvant doare. As vrea sa pot scrie ceva in iuresul gandurilor, a febrei ce te-a cuprins, in lancezeala corpului, a mintii, a sufletului. Sunt fericiri marunte, care ne fac sa zambim, care ne incarca de energie, care ne poarta spre un alt maine. Sunt zile simple, atat de dulci, departe de … aici. Si totusi, nu sunt ale tale. To be seen, to be heard, to be understood. To see, to hear, to understand. My two-way road. Poate ca mi-am dorit prea mult, am cerut prea mult, sau am dat prea mult. Poate ca n-am stiut pana unde sa merg si unde sa ma opresc. Poate ca ar fi trebuit sa visez mai putin sau poate un pic mai mult. In incercarea de a asterne pe hartie o emotie, un strigat sau doar un simplu inceput de poveste, iti simti fiecare muschi al sufletului inlemnit. In teama de a pasi peste linia propusa, in teama de a nu gresi, in teama de orice si oricine, in cautarea unui alt inceput, a unei rugaciuni, a unui repros sau a unei iertari, in cautarea amintirilor, sau in cautarea unei vechi strangeri de mana, ce mai e de zis, de visat, de sperat, de scris?

                                          

Calomnii mitologice

Si la inceput a fost Cuvantul… Cuvantul ce a spulberat tacerea, pe care ironic acum o cautam in zeci si mii de cuvinte, de jocuri ale literelor, ale sunetelor, pe care incercam sa o pictam pe coala alba de hartie, sa o prindem intr- adiere de vant, un gand, sau o emotie… Sunt oameni ai Tacerii, ,,introvertitii”, ,,pesimistii”, sau oricum ii vrei numiti, cei care traiesc intr-o lume interioara, intr-un continuu razboi cu propriile idei, si ganduri si emotii, atipici pragmatismului … In marea de ,,nu-uri” si de zgomote, m-am intors la Paler. Prin cartile obligatorii de citit, intre cele luate pentru recenziat, prin cele ce se odihnesc pe rafturi mult prea prafuite, prin toate domino-urile ce cad cu zgomot in aceste zile, m-am intors la ,,molii” si la singuratatea lor, la un Narcis diferit, un Don Quijote sau un Don Juan, o zeitate greaca, privita ganditor, prin sita timpului, la miturile care m-au captivat candva, cautandu-le ecoul in modernitate. Probabil ca asta incearca sa faca Paler cu ele, cu societatea romaneasca,cu lumea secolului XXI,  cu gandirea si sentimentele Omului …

M-am asezat cuminte, pe-o banca din spatele amfiteatrului gol, ascultandu-i conferintele imaginare, conferintele lui, ale mele, ale tuturor. Povestile despre noi si singurate, viata si temerile comune tuturor, povestea tuturor si-a nimanui. Lasand in urma toate sunetele, toate campurile de lupta, tot ceea ce tine de-un univers pragmatic. Intorcandu-ma spre radacini, spre o constructie a priori, de care nu am habar cum de mi s-a oferit tocmai mie. In zgomotele din sali, de pe coridoare, din tramvaie si orase ruginii, din cafenele arhipline sau mult prea goale, din sunete pe care nu le mai poti distinge sau intelege, dai jos fiecare masca ce o detii, ce o detesti, ce-a devenit mult prea grea pentru a mai fi purtata, si te retragi din tot, in Linistea lui, a mea, a ta…

Nu stiu de ce Paler … sunt scriitori pe care-i porti cu tine mereu, pe care-i scoti din sertarele memoriei si la care te intorci, scriitori personali, a caror scrieri iti rasuna in minte… e imaginea lumii in care traim, farmecul miturilor, anii dusi in suflet, resimtiti in fiecare bataie de inima, sau e doar pauza de care ai nevoie, departe de intreaga lume prafuita, ce-si repeta povestea de doua milioane de ani… Acum sunt cuvintele spuse atunci cand Cortina cade, cand aplauzele amutesc, cand fiecare se indreapta spre casa lui, cu-o imagine a unui actor preferat sau fredonand o bucata muzicala … Sunt cuvintele cand totul se afunda in tacere.

At the Core of Literature

I feel home here, but I am not sure if I really belong to this place – among letters, sounds, words and stories, amongonce upon a time and they lived happily ever after, among the strongest feelings that we as human experience, among Everyman and Everywoman ….

Paul Auster reminded me of why I had chosen literature, of my dreams and defeats with bookclubs, of the things that I couldn’t say, of why I had wanted to study literature, of my interest in details (and how important they are in analyzing and understanding fiction), of (im)possible PhDs. There are many things that I could say about this writer, passages that made me stop from reading so that I could write dozens of ideas on my tiny papers. There were moments when I felt the urge to take a pen and start writing myself. There were moments when he pissed me off, moments of suspense, moments of twists, moments when I felt that something was missing … The New York Trilogy is about writing, fiction in fiction, about characters that are partly conscious of their condition in their own fiction, about America and its myths, the Adamic myth, the Garden of Eden, its great thinkers that mold its beginnings (Hawthorne, Melville, Emerson, Thoreau),  satires, games of the mind, reality and fiction. When you finish reading this book, you want to start it all over again, to see the elements that you have missed, to understand this maze of words and images and actions …

“Every life is inexplicable, I kept telling myself. No matter how many facts are told, no matter how many details are given, the essential thing resists telling. To say that so and so was born here and went there, that he did this and did that, that he married this woman and had these children, that he lived, that he died, that he left behind these books or this battle or that bridge – none of that tells us very much. We all want to be told stories, and we listen to them in the same way we did when we were young. We imagine the real story inside the words, and to do this we substitute ourselves for the person in the story, pretending that we can understand him because we understand ourselves. This is a deception. We exist for ourselves, perhaps, and at times we even have a glimmer of who we are, but in the end we can never be sure, and as our lives go on, we become more and more opaque to ourselves, more and more aware of our own incoherence. No one can cross the boundary into another – for the simple reason that no one can gain access to himself.”(248-249, 3. The Locked Room)

Vals

Cand nu ,,ma prafuieste timpul peste hartii”, planificari, portofolii si alte maruntisuri, candva in sali de curs, astazi in cancelarii:

 “There were men and women, children and old people, teenagers and babies, rich people and poor people, black men and white women, white men and black women, Orientals and Arabs, men in brown and gray and blue and green, women in red and white and yellow and pink, children in sneakers, children in shoes, children in cowboy boots, fat people and thin people, tall people and short people, each one different from all the others, each one irreducibly himself.” (Paul Auster – The New York Trilogy, p.54)

P.S Mi-e dor de acest amestec de culori dintr-un parc vechi de cand lumea.

The Crossing

http://images.nationalgeographic.com/wpf/media-live/photos/000/005/cache/grey-wolf_565_600x450.jpg

Am fost intrebata adeseori, in ultima vreme, cum de oare mai am timp pentru a mai citi. E o intrebare fara raspuns, iar tacerea mea poate fi probabil inteleasa de cei ca mine. La randul meu, ma intreb cum de nu ne mai putem face timp in (i)realitatile noastre cotidiene de o pagina sau doua. Si da, ma lupt cu oboseala. Acum, mai mult ca oricand. Cu cestile de cafea aburite, asezate pretutindeni, cu orele prea tarzii de lucru, cu mult prea putinul meu timp ramas.Cu absurditatea tonelor de hartie, aruncate intr-un cos de cancelarie sau pe-un CD irosit. Cu ipocrizia unora, superficialitatea altora, cu ticaitul ceasornicelor invechite. Cu lucrurile mult prea triste, spuse fara cuvinte de ochii unui copil. Ma lupt cu mine insami. Cu temerile mele, care par uneori ruginite-n mine. Ma lupt cu tot in incercarea de a mai crede in ceva. In a-mi mai aminti un vis sau doua. In a nu cadea ,,acolo”, in a ramane Ray.

Probabil ca Dumnezeul meu intim, in care am crezut de la inceput, sau singurul lucru in care am crezut inca de la inceputuri, a fost Omul simplu, cu energia, pasiunile, durerile sale. Omul pe care-l regasesc in omuletii mei, Omul care trece dincolo de frontierele obisnuite. Cand lumea intreaga pare un minunat castfel de nisip si cu totii parem sa ne frangem sub povara propriilor valuri, cand totul se uita, dispare, se pierde, cand ne indepartem prea mult de ceea ce ,,mi-ar fi placut sa fiu”, eu inca mai credeam in ceva. Sau mai cred. In acest El Corrido, My Story, Your Story, His/Her Story, Our Story. Iar literatura care mi-a atras atentia, care mi-a ramas intiparita in minte, in care ma pierd si ma regasesc e centrata pe aceasta credinta, departe de zeitati, de practici, de teorii, de tot ce e pretentios, in care Omul, cu povestea sa, este prezentat, de la microcosmos la macrocosmos.

Departe de a scrie aici o recenzie sau un rezumat. Sunt atatea carti care merita a fi citite, peste care trecem fara sa avem habar ce pierdem. Atatea carti alese neatent, din pura curiozitate, cu teme, stiluri, idei care se repeta la nesfarsit. Iar acele carti pe care le purtam cu adevarat in noi, de care ne amintim in momentele noastre, pe strazile pustii, in trenuri sau in salile arhipline, a caror cuvinte renasc in mintea noastra, ne asteapta tacut, pentru a ajunge la ele.

,,Lucrurile separate de povestile lor, nu au un inteles. Sunt numai forme. De o anumita culoare si de o anumita marime. De o anumita greutate. Dupa ce pierdem intelesul lor, nu mai au nici macar nume. Povestea, pe de alta parte, nu-si poate pierde niciodata locul din aceasta lume, pentru ca ea este, de fapt, acel loc. Si asta puteam gasi aici. El corrido. Istoria. Si, ca toate corridos, pana la urma spune o singura poveste, pentru ca una singura exista si poate fi spusa.” (186 + 187)

Marea trecere

Harold Bloom vorbeste despre patru mari scriitori americani contemporani: Don DeLillo, Thomas Pynchon, Philip Roth şi Cormac McCarthy. Pe bancile invechite ale facultatii de litere, va mai trece probabil mult timp pentru ca acestia sa fie macar mentionati si apoi studiati. Am ajuns din intamplare la ultimul dintre acestia, cu Marea trecere, a caror pagini surprind cateva dintre aspectele esentiale ale Americii – miturile ei, indienii, sufletul Mexicului, si-al Americii, mentalitatea lor, frontiera -, intr-un stil care te lasa fara cuvinte. E greu sa surprinzi in fata unei astfel de proze, intr-un articol (care va aparea candva la bookblog) acel ceva ,,care nu poate fi cuprins”, acest el corrido. Si cat de mitic, de sacru poate aparea un lup, un joc de artificii, o banalitate in proza lui McCarthy …

In fata sa se intindeau muntii de un alb orbitor in lumina soarelui. Pareau proaspat nascuti de mana unui zeu nechibzuit, care probabil ca nu se invrednicise sa le mai gaseasca si un sens. 39

,,Ca si cum intunericul ar fi avut suflet si ar fi fost asasinul soarelui, iutindu-se catre apus, asa cum credeau oamenii o data, de mult, si poate ca aveau sa creada iarasi.” 93

Pentru iubitorii de proza americana, care au trecut peste stereotipurile gen ,,America n-are o istorie”, ,,literatura

http://galleryone.com/Merchant5/graphics/00000001/mccarthy-mcccr1.jpg

americana e sterila”, ,,America inseamna doar comercialitate”, pentru cei care au studiat Studii americane, dar n-au ajuns la acesti scriitori, pentru cei care constientizeaza ca literatura americana e … literatura americana, McCarthy probabil ca este un (ravasitor) bun exemplu. Iar ceilalti trei scriitori, pentru mine personal, au trecut direct in lista must read. 

,,Pe unde umbla ea, urletele coiotilor se opreau cu un clampanit surd, ca si cum s-ar fi inchis o usa si n-ar mai fi ramas decat teama si mirarea. Ii ridica capul teapan de printre frunze si il lua in brate, sau intinse bratele sa cuprindace nu putea fi cuprins, ceva ce pornise deja printre munti, ceva inspaimantator, dar in acelasi timp de o rara frumusete, precum florile care cresc pe cadavre. Acel ceva din care sunt facute sangele si oasele, dar pe care ele, la randul lor, nu-l pot face, pe nici un altar, dar nici o rana de razboi. Acel ceva despre care credem ca in mod sigur are forta sa taie, sa modeleze si sa scobeasca forma intunecata a lumii, la fel ca vantul sau ploaia. Dar nu poate fi cuprins, nu va fi niciodata cuprins, si nu e floare, ci vartelnita, vanator de care vantul insusi este ingrozit, de care lumea intreaga nu se poate separa.”

24

Tot ceea ce vreau sa exprim este Linistea aceea. Abisala, in care orice strigat se prabuseste fara zgomot. Si nu stiu cum sa fac asta. Sau am uitat. Printre cuvinte, valuri, imbratisari, cuvinte, fericiri si din nou, alte cuvinte. Intr-un nesfarsitdéjà-vu. In the silent “mode”.