The Mayonnaise Jar and the Two Cups of Coffee

Am gasit povestea de mai jos cu "Two cups of coffee" si "two beers". E adevarat ca ultima nu mi s-ar aplica si mie, dar in fiecare zi am in minte concluzia de la final, indiferent de ceea ce alegi. I will always have time for my mayonnaise jar. Astazi, mai mult ca oricand, ma gandesc la banci portocalii, la potecile Gradinii Botanice, la plimbarile prin orasul nostru vechi, la mirosul teilor din diminetile de dupa seminarii, la cestile de cafea calde, sau la sticlele de Cola ce ne-au ajutat (sau nu) sa trecem peste anumite cursuri.

Pana la capat... asa cum declaram in urma cu un an, acum doi, trei sau patru ani. Nu stiu prin ce ai putea sa le arati persoanelor ce le porti in tine gratitudinea, dragostea si prietenia ta pentru ele. Sau sa le mai spui ceva nou, care sa le faca sa constientizeze cat de importante sunt in viata noastra. Sunt persoane care au facut o diferenta intre ei si restul prin caldura ce ne-au oferit-o, prin faptul ca ne suporta micile si marile noastre defecte, prin simplul lor fel de a fi. Si cum oare sa le explicam ce inseamna asta pentru noi? Cum putem descrie sentimente? Cum sa ne deschidem sufletul, aratandu-ne in acelasi timp pe noi si pe ei? Si sunt amintirile ce le port mereu in mine, tesute intre ele prin gesturi si cuvinte.

Adeseori ne pierdem pe noi insine in haosul unei zile obisnuite. Ne enervam pe cei ce nu conteaza, ne batem capul cu probleme pe care le vom uita intr-o luna sau jumatate de an, ne omoram energia pentru fleacuri. Si-n toata aceasta goana, uitam sa spunem un simplu multumesc. Sa ne intoarcem privirea spre acei oameni care inca ne mai fac sa credem in sacralitate.

Ei bine, pentru un astfel de om, numar 364/5 de zile pana astazi. Incerc sa o spun cat mai des, in zile cu soare, cu ploi, sau cu ninsoare. O uit si eu, incarcata la fel ca oricare de acea parte a Vietii ce ne face sa ne pierdem pe noi insine. Dar uite ca astazi  e una dintre zilele mele cele mai indragite din an, pe care o astept mereu timid, cu bratele incarcate de joculete si amintiri, de acele lucruri numai de noi (sau uneori doar de mine) stiute. Mereu mi-a fost greu astazi sa-mi aleg cuvintele ... as vrea sa spun prin ele totul, si oricat le-as inversa, le-as aseza, le-as colora, parca mai este ceva ce-mi scapa...

 De 4 ani incoace, incerc sa strang intr-o singura zi toate emotiile si amintirile ce mi le-ai oferit. Nu stiu cat imi reuseste ... Astazi, la fel ca si ieri, sperand la un maine ...  iti multumesc ca existi!

"When things in your lives seem almost too much to handle, when 24 hours in a day are not enough, remember the mayonnaise jar and the 2 cups of coffee.

A professor stood before his philosophy class and had some items in front of him. When the class began, he wordlessly picked up a very large and empty mayonnaise jar and proceeded to fill it with golf balls. He then asked the students if the jar was full. They agreed that it was.

The professor then picked up a box of pebbles and poured them into the jar. He shook the jar lightly. The pebbles rolled into the open areas between the golf balls. He then asked the students again if the jar was full.  They agreed it was.

The professor next picked up a box of sand and poured it into the jar. Of course, the sand filled up everything else. He asked once more if the jar was full. The students responded with an unanimous "yes."

The professor then produced two cups of coffee from under the table and poured the entire contents into the jar effectively filling the empty space between the sand. The students laughed.

"Now," said the professor as the laughter subsided, "I want you to recognize that this jar represents your life. The golf balls are the important things--your family, your children, your health, your friends and your favorite passions--and if everything else was lost and only they remained, your life would still be full.

The pebbles are the other things that matter like your job, your house and your car.

The sand is everything else--the small stuff. "If you put the sand into the jar first," he continued, "there is no room for the pebbles or the golf balls. The same goes for life. If you spend all your time and energy on the small stuff you will never have room for the things that are important to you.

"Pay attention to the things that are critical to your happiness. Play with your children. Take time to get medical checkups. Take your  spouse out to dinner. Play another 18. There will always be time to clean the house and fix the disposal. Take care of the golf balls first--the things that really matter. Set your priorities. The rest is just sand."

One of the students raised her hand and inquired what the coffee represented. The professor smiled. "I'm glad you asked.

It just goes to show you that no matter how full your life may seem, there's always room for a couple of cups of coffee with a friend."

Personal Jesus

Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa.

Julias Barnes

Someone who's there... 

A crede, a nu crede. Sarbatorile Iasului, cu imbulzeala lui, culorile lui gri si moarte, in ciuda kitsch-ului de pe strada, ma lasa cu un gust amar. Nu am inteles mai niciodata de ce oamenii se calca in picioare cateva zile pe an pentru a pune mana pe un corp ,,sfant”, ,,facator de minuni”, si apoi se intorc linistiti la sarmalele lor.  Nu am putut intelege zilele in care ,,nu se face treaba”, datinile alea stupide, in care se pupa icoane, maini, haine, aglomeratiile haotice, si constructia a cat mai multor biserici, cand sunt atatia oameni care ar avea nevoie de fondurile alea... Si totusi, exista un Dumnezeu inauntrul meu ce-l caut. Nu ma pot defini nici ca a believer, dar nici ca o atee. Mereu am fost atrasa de sacralitate si profanitate, iar din moment ce cred in acestea doua, si in umanitate, zic eu ca ultimul termen nu mi se potriveste.

Poate ca imi formez propria religie, si poate ca de asta Eliade ca istoric al religiilor, ca om de cultura, (si nu ca scriitor) imi este atat de drag. Pe lista obligatorie de lectura se numara si cartile lui din Istoria religiilor. A crede, a nu crede – nu e vorba de adoptarea  unei pracitici, a unei Biserici, a unui sfant. E o curiozitate, un alt fel de cautare, o negare si o acceptare. Credinta in orice (zeu, fiinta, principiu) e ceva intim, a priori poate, ceva innascut in noi insine, in valorile noastre. As vrea sa cunosc religiile lumii pentru vechea mea pasiune pentru istorie, pentru a (re)descoperi alte principii, alte mituri, alte mitologii.

Pe lista de la bookblog, unde am ramas datoare in vartejul din fiecare zi, s-a numarat si cartea lui Shashi Bhushan Dasgupta, despre Buddhismul tantric. Multe dureri de cap la anumite pagini, dar extrem de interesanta la altele. Ceea ce mi-a captat atentia a fost perspectiva asupra realitatii si acea amanare a propriei salvari pentru binele celorlalti, umanitatea cu care buddhismul din perioada Mahāyāna se caracterizeaza. Cel care a obtinut desavarsirea ramane pentru a ajuta lumea, se sacrifica pentru ea, ii arata o altfel de gandire/perspectiva, etc. Acest aspect mi-a amintit de Platon si de mitul pesterii, de acel paideia si de misiunea philosofului...

Dar, revenind in zilele noastre, mereu am vrut sa vad Omul ca pe o fiinta capabila de sentimente, de empatie, de a-l vedea si pe celalalt; omul care se poate descatusa din rutina sa, din ambitiile sale, din datoria sa de a fi si de a cauta acea fericire stereotipica, comuna tuturor. Instinctul de conservare, darwinismul, si lumea din jurul nostru ne invata sa ne punem pe noi inaintea celorlalti, sa privim in noi, si numai in noi, desi ironic, suntem guvernati in fiecare noua zi (si schimbati la un moment dat) tot de altii ca noi. Imi este greu uneori sa mai cred in aceasta umanitate, prin lectiile pe care viata mi le-a oferit, prin ceea ce vad zilnic, prin ceea ce unii m-au facut sa simt. Cioran, in Inspita de a exista spunea ca cel mai puternic om este cel care nu iubeste pe nimeni. E adevarat, e fals, e relativ...  Ei bine, pentru a ne cunoaste pe noi, poate ca ar fi bine sa incepem sa privim si-n ceilalti, sa fim constienti nu doar de prezenta lor (fizica), ci si de ceea ce cel/cea de langa noi simte sau il face sa se comporte intr-un anumit fel.

Peste toate iernile ce s-au asternut in mine, vreau sa mai cred in Om. In acela care intinde o mana unui copil ce cade, unui batran ce are nevoie de cineva alaturi, in Omul ce crede in prietenie, ce-si face timp pentru lucrurile alea marunte din viata lui, care stie sa spuna ,,multumesc” si sa ne caute nu doar atunci cand are nevoie de ajutor. In loc sa dam bani pe pomelnice, sa ne cautam mantuirea in notiuni abstracte, si apoi sa ne intoarcem acasa, inchizand ochii la cel/cea de langa noi, pierzandu-ne in barfele din fiecare zi, in propriile lamentari, de ce oare n-am incerca pentru inceput sa privim lumea si prin ochii celuilalt?

In paginile de filosofie, religie, istorie ale cartii lui Dasgupta, printre cuvintele incalcite si nenumaratele practici (absurde uneori), ceea ce mi-a ramas in minte este acest spirit de toleranta, de compasiune, de umanitate, in care cred probabil inca de la inceputuri.

 Mai mult de citit aici:

http://plato.stanford.edu/entries/nagarjuna/

http://mesosyn.com/myth2-12.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Varahi

http://en.wikipedia.org/wiki/Vairocana

http://en.wikipedia.org/wiki/Vajrasattva

http://en.wikipedia.org/wiki/Dakini