Septembrie

Imi place sa ascult ploaia batand in geam. Stii, e o imagine clasica, gasita prin carti, in povesti, in ceea ce a fost candva. Imi place sa o privesc de la fereastra, intr-o camera semi-intunecata, asteptand ca lumina soarelui sa dispara incet pe paginile cartii ce am uitat-o langa mine. Luigi Pirandello de asta data. Si-mi mai place sa aud fosnetul frunzelor cazute sub talpile mele, prin parcuri goale, aproape de asfintit.

Sunt atatea lucruri marunte care ne fac sa zambim, dar pe care le uitam intr-o zi de ieri, pe un coridor uitat din noi insine, printre teancurile ce trebuie sa le parcurgem. Oare unde mai suntem noi in toate astea ?

(Unor) scriitori le place sa se joace de-a Dumnezeu, sa fie acei creatori ce imita creatia cea dintai. Marin Sorescu, Iona : Creatia e o balbaiala in fata lui Dumnezeu. Joyce, A Portrait… “The artist, like the God of the creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails”. Numai ca personajul e mai mult decat o simpla fantezie, o simpla intruchipare din mintea autorului, o simpla unealta. In timp ce pentru noi, cititorii, el traieste in afara noastra, pentru scriitor, fiecare personaj traieste inlauntrul sau. Real vs. iluzie. Nemurire si efemeritate. Felul in care actul de a scrie purcede, nasterea unui personaj viu – unul dintre cele mai repetate cuvinte in piesa lui Pirandello – si respingerea lui, infranarea de a-l aseza pe hartie.

,,Un personaj, domnule, poate oricand sa-l intrebe pe un om: <<cine esti?>>. Pentru ca un personaj are intr-adevar o viata a lui, marcata de trasaturile lui, de aceea este totdeauna <<cineva>>. Pe cand un om […], in genere, poate sa fie <<nimeni >>”.

Gonim intruna. Dupa ceea ce ni se spune sa facem la servici, dupa masini si tramvaie, dupa hartii, socoteli, dupa bani, dupa dosare si alte prostioare, pentru ca la finalul unei zile sa ne prabusim in pat, sa vorbim despre ceea ce am facut astazi, sa mai uitam sa ne intrebam where is me in all these ? De la tineri entuziasti, gata sa schimbe lumea, ne trezim fara a sti in mici batranei, ingropati deja sub noianul cotidianului, al banalului, al renuntarii la noi. Personajele noastre dragi raman aceleasi de-a lungul secolelor, cei 100 de ani de singurate ai lui Marquez vor degaja mereu aceeasi pasiune, aceleasi trairi, aceleasi nazuinte irealizabile ; muzica, razboiul si lectiile de filosofie vor rasuna mereu din paginile lui Tolstoi… ceea ce se poate schimba de-a lungul timpului este mentalitatea epocii, a cititorului, a perspectivei din afara… aceleasi glasuri in alte incaperi ...

A avea un destin, un drum, o poveste. Suntem noi personajele unui Dumnezeu sau oare suntem noi creatorii Lui ? In marea de oameni neschimbata de mii de ani, in povestile ce se repeta, in mastile ce le purtam cu totii, si-n efemeritatea de care nu suntem constienti, obisnuiesc sa imi invat elevii sa-si urmeze visurile, sa aiba curajul sa riste, sa incerce si altceva. Ma intreb uneori daca eu am facut ceea ce le zic lor sau ii invat ceea ce eu n-am putut retine niciodata. Sunt cele trei batai pe care le ascult in evanescenta luminii  … e ploaia ce bate in geam, si ceasul de pe perete, si-un glas timid din interiorul meu.

Mr. Vertigo: The Mythical and the Everyday

"Without the everyday you can't be touched, and without the myth you can't be amazed." (Peter Brook)

Totul  ȋncepe cu o poveste, cu un vis, cu nevoia de o schimbare. Iar fiecare dorinţă de a zbura e contracarată de realitatea ce ne ȋnconjoară, fie ea personală ori socială. Cum ar fi dacă fericirea ar fi la o distanţă de un cuvânt de noi, dacă pentru a o atinge nu ar mai trebui să ne zbatem, să ne ȋndoim, să mai cădem din când ȋn când? Cum ar arăta Realitatea fără partea mitică din ea, şi cum ar fi dacă am trăi ȋntr-un Mit fără profan?

Atunci când eşti ȋnconjurat de ,,disperare”, când tot ceea ce iubeşti, tot ceea ce crezi, şi tot ce credeai că va fi mereu acolo, necondiţionat, se evaporă ȋntr-o realitate crudă şi cenuşie,  singurele opţiuni pe care le mai ai sunt de a te ȋnălţa cât mai sus, prin propria durere, sau de a te prăbuşi cu zgomot, până nu rămâne mai nimic din fostul tu. Şi cam acest lucru Walt ȋl face ȋn Mr. Vertigo.

  "very strong emotions, traumas even, generate [my] stories." (Paul Auster)

 Povestea lui Walt poate fi interpretată ȋn cel puţin două moduri ce se ţes reciproc. E Walt-copilul-orfan, acel cowboy al Americii, supus iniţial unor chinuri fizice, a acelor paşi ai maestrului Yehudi, pentru a desprinde arta zborului, şi e povestea Americii, cu suişurile şi coborâşurile sale. Fiecare etapă din viaţa lui Walt corespunde unei perioade din istoria acestei ţări: mentalitatea Sudului şi relaţiile cu negrii (Esop), Ku Klux Klan, Wyatt Earp şi vest-ul sălbatic, zborul lui Lindbergh peste Atlantic, tornadele din St. Louis, care au devastat totul ȋn calea lor, Marea Depresiune, jazz-ul, Roosevelt şi alte câteva.

“Eram un copil al orasului, crescut cu jazz-ul in sange, un baiat al strazii cu ochii dupa marea ocazie si iubeam vacarmul multimii, scartaitul troleelor si palpairea neoanelor, miasma de whisky de contrabanda scurgandu-se-n masuruntaie. Eram un strengar cu ritmul de boogie in cap, o piticanie iute de gura si cu o mie de figuri si iata-ma sechestrat pe coclauri, sub un cer sub care nu se-ntampla altceva decat vremea aproape mereu rea. 19

De la Walt-Copilul-Minune, la Mr. Vertigo e un simplu pas: căderea, la suprafaţă produsă de maturizarea(pubertatea) lui Walt, ȋn adâncime (şi) de fericirea adusă de stabilitatea efemeră a acelor zile. E o goană după bani, succes, dragoste şi fericire, visul personal şi cel al Americii ce se izbeşte de neprevăzut, de sentimente (rar descrise), de urmele lăsate de cei dragi ȋn noi ȋnşine. Şi dacă iniţial copilul ȋnfruntă ,,disperarea” ȋnălţându-se deasupra ei, prin zbor, noul Walt, rămas singur şi luându-i-se tot, se prăbuşeşte ȋn gol, ȋn căutarea răzbunării, pe străziile prăfuite din Chicago,şi-n mafia Statelor Unite.

Interesantă este şi ȋmpletirea realului crud [the everyday]– de la goana după bani, gangsterii, omorurile şi haosul ce-i ȋnconjoară, până la banalitatea unei zile alături de cei dragi – cu realismul magic [the mythical] – darul lui Walt de a zbura, puteriile Maestrului Yehudi, care

”Defying the laws of nature, as he proposes to do with Walt, puts him in a very precarious and interesting position with God, with the universe, with man. And Master Yehudi thinks about these things. He takes them seriously.” (Paul Auster).

In ceea ce priveste stilul, am simtit apropierea de un western, prin limbajul personajelor, actiunile lor si modul de a se raporta la ceea ce se intampla. Traducerea in romana insa pierde cateva nuante (importante, as zice eu) a cartii, subrezindu-i atat coerenta stilistica si neoferiind cititorului jocurile de limbaj, verosimilitatea din anumite situatii, si importanta acestui limbaj. Nu e vorba doar de naratiune, de poveste – parabola, ci de felul in care engleza (in primul rand) este folosita:

What interests me about American language, the language of the people, is that it's very crude, very lively, very inventive. But at the same time, there's a Biblical component to it, especially the Bible in the King James version, which is undoubtedly the most read book in American history, as well as the book that has been most listened to. For many people, especially people of earlier generations, it was the only literature they knew. So there's an astonishing combination in the American vernacular of what you might call the high and the low. Walt's speech is a perfect example of that.

*

“Deep down, I don’t believe it takes any special talent for a person to lift himself off the ground and hover in the air. We all have it in us—every man, woman, and child—and with enough hard work and concentration, every human being is capable of…the feat….You must learn to stop being yourself. That’s where it begins, and everything else follows from that. You must let yourself evaporate. Let your muscles go limp, breathe until you feel your soul pouring out of you, and then shut your eyes. That’s how it’s done. The emptiness inside your body grows lighter than the air around you. Little by little, you begin to weigh less than nothing. You shut your eyes; you spread your arms; you let yourself evaporate. And then, little by little, you lift yourself off the ground.
Like so.”  (Mr. Vertigo)