M-am jucat dinainte de a sti a scrie cu cuvintele. "Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc.”(Tudor Arghezi) Continuam povestile auzite la gradinita sau prin casa in jocurile mele prin nisip si-n cautarile mele de comori pierdute de sub nucii mei. Am inceput prin a citi avid cartile de la scoala si pe cele primite in dar, si treptat am crescut si eu cu scriitorii mei de suflet, Joyce, Hemingway, Faulkner, Carver, Dostoievski, Kafka, Marquez, Kazantzakis, si daca pun si setea mea de acum pentru Muntele vrajit, cred ca si Thomas Mann. As vrea sa merg mai departe de aici, sa fiu lasata sa ma joc printre cuvintele mele, prin incercarile mele de a ma face auzita, printre fulgi si printre stanci. Pentru ca vezi tu, Literatura nu a devenit, ci a fost mereu o prelungire a fiintei mele, un templu, in care mi-am cautat propria religie si propriul stil, pentru ca asa cum am mai zis-o cuiva drag, sunt intr-o continua cautare de mine.
M-am intrebat timid, inca de pe bancile liceului, unde e acea scriitoare pe care o pot
„Poate că este un efort să te gândeşti la un sex ca fiind diferit de celălalt, aşa cum mă gândisem în aceste două zile. Un efort care dăunează unităţii minţii. [...] un spirit mare este androgin. Mintea este fecundată plenar şi îşi exploatează toate facultăţile doar atunci când se produce această contopire. Poate că nici o minte pur masculină, nici una pur feminină nu sunt în stare să creeze, mi-am spus.” (Woolf, 123-124)
O persoana insa pe care o admir si a caror sfaturi m-au ajutat mult in drumusorul meu ca profa’, mi-a spus intr-o zi ca am “o feminitate naturala, pe care putine ar putea sa o atinga”, afirmatie ce m-a lasat perplexa din cauza felului meu “natural” de a fi. M-am stiut mereu un baietoi innascut, declarat, gata oricand sa se catere intr-un copac cat mai inalt, sa sara toate gardurile de la tara si sa intre in casele parasite, fata aia care a ales de mica hainele cele mai comode, care nu s-a jucat mai niciodata cu papusile si care a preferat masinutele si ciocanele prietenilor ei (nu prietene) din copilarie.
Nu sunt o feminista, nu imi pierd orele in fata oglinzii, si desi mai mereu imi scapa ochii peste vreo bijuterie – mica mea afinitate nemarturisita celor din jur -, prefer sa imi arunc banii pe carti decat pe acele obiecte care creeaza “eternul feminin” (desi sper ca intr-o zi sa am destui ca sa le pot avea pe toate). Deci cum as putea avea aceasta naturalete in felul meu – haide sa o acceptam – haotic de a fi?!
Katherine Anne Porter mi-a adus o oaza de inspiratie si o mica epifanie. “Nu sunt o feminista”, spunea raspicat si aceasta scriitoare, a carui stil curge de la sine, si in a carui simplitate, acuratete, si “nervozitate”, gasim urmele marilor scriitori, duse acum mai departe. Pentru ca literatura e o carte care se rescrie mereu, asa cum Borges ne-a aratat-o, nu? Si totusi, Porter vorbeste despre feminitate, asa cum si eu m-am trezit scriind fara sa vreau initial despre her-story, personajele ei cele mai puternice si mai vii (din short-stories) sunt cele feminine, iar ea este cea care m-a invatat sa privesc dincolo de linie. History is the nightmare from which I’m trying to escape (Joyce, Ulysses), dar inainte de a face parte din acest History, multe dintre personajele noastre indragite – fie ca sunt prezentate de scriitori sau scriitoare – au o her-story din care incearca (sau nu) sa evadeze. Si cum percepem noi, cititorii secolului XXI acest her-story?
Harold Bloom spunea urmatoarele:
I don’t want to take part in this madness in which sexual orientation, ethnic identity, skin pigmentation, gender, origin of one sort or another, is deemed to be the most crucial element in apprehending a poet or a playwright or a storywright or a novelist or even an essayist. I guess I’m very old-fashioned.”
I am old fashioned, too, Mr. Bloom, cand vine vorba de asta, dar as tine sa completez un pic aceasta replica. Elementul crucial al unui scriitor este talentul pe care il are, felul in care o spune, originalitatea… fara acestea, noile (?) teme ale literaturii ar fi doar barbologie, un simplu castel de nisip care oricat de maiestruos ar fi contruit, la primul val va fi inghitit cu totul de timp. Dar Literatura NU ne vorbeste doar despre razboaie mondiale, pierderi, iubiri, Holocaust, rolul artistului in lume si alte cateva… La urma urmei, de ce Literatura s-ar rezuma doar la anumite teme si perspective?
Valorile masculine domină în proză. „Mai pe şleu spus, fotbalul şi distracţiile sunt <<importante>>; cultul pentru modă şi cumpărarea rochilor sunt <<banale>>. Iar valorile acestea sunt inevitabil transpuse din viaţă în scris. Aceasta este o carte importantă, afirmă criticul, fiindcă tratează tema războiului. O scenă de pe câmpul de luptă este mai importantă decât o scenă dintr-un magazin – diferenţa de valoare se menţine pretutindeni şi mult mai subtil.” (Woolf, 95)
Usor exagerat aici, intr-adevar, dar cred ca ar trebui sa incepem sa ne deschidem mintiile si ochii si la o literatura de peste oceane, la o realitate mai putin cunoscuta de noi, cei de aici. Si ca sa dau un exemplu, femeia a fost descrisa de Simone de Beauvoir ca Celalalt – The Other -, cea care si-a facut drum intr-o lume patriarhala. In cazul Americii, conditia emigrantei a fost un pic mai dificila: condamnata la a fi Cealalta intr-o lume condusa de barbati, Cealalta intr-o lume a caror traditii difereau de cele din propria tara (ia spre exemplu Amy Tan – The Joy Luck Club), si in cazul in care mai erai si de culoare, condamnata la a fi Cealalta intr-o lume a albilor si … a albelor.
So far from Home, so far from Tradition, so far from Safety or Peace, So far from God. Ana Castillo scrie un roman bine lucrat, care ar putea parea usor, simplist, la o prima lectura, dar a carui narator imbina stilurile clasice cu realismul magic, si care prezinta subtil realitatile propriului popor, rolul Americii in aceasta ecuatie, si mai presus de toate, femeia din acest New Mexico.
Motto-ul acestei carti “So far from God… so near the United States!” ne face sa ne intrebam unde este aceasta America in micul Tome, plin de religie, de evenimente mai putin obisnuite, de copii ce invie dintre morti, de femei ce prevestesc viitorul, sau de banalitatea unei zile obisnuite intr-un loc ce pare desprins cu totul de Statele Unite. America este pretutindeni, si la fel ca si aerul pe care Fe il respira in fabrica de chimicale, tara tuturor visurilor infecteaza vietiile acestei mici familii – prin razboiul ce o trimite pe Esperanza departe de familie, prin bolile aduse, precum cancerul sau HIV-ul, boli venite de nicaieri, neanuntate, ce-i afecteaza pe cei “sfinti” sau inocenti, prin industralizare si comercializare, prin televizorul ce acapareaza atentia celor din jur. Scriitoarea nu spune nicaieri “This is America and this is my people”, ci prezinta evenimentele jucaus, epic si ironic, caci toate drumurile, indiferent pe unde am apuca-o, duc spre pamantul fagaduit.
Nucleul acestei carti este reprezentat de fiicele Sofiei, de conditia femeii intr-o lume ce o lasa fara nicio putere, de femeia abandonata, ce cade in nebunie, abuzata, si a carei furie este inabusita prin nevoia de a supravietui unei noi zile. Si totusi, rolurile se schimba in acest roman… daca initial vedem femei pentru care centrul vietii lor este casatoria, femei ce sunt dispuse sa renunte la tot pentru barbatul iubit (oricat de jos ar trebui sa coboare sau oricat de multe ar trebui sa accepte), treptat rolurile se schimba, “pasivitatea” este transferata spre cel de langa ele. Esperanza, spre exemplu, devine prizoniera de razboi, cea care cauta o alta viata departe de casa, iar Ruben, este cel care in final ajunge sa admita dragostea lui pentru Esperanza si sa ii recunoasca meritele in mediul academic si in lupta ei pentru cultura Chicano. De asemenea, Tom ramane un simplu manager al unei benzinarii, obsedat de imaginea lui Fe, iar Fernando este cel care sufera si ar face orice pentru atentia lui Caridad. Schimbarea de roluri cea mai evidenta este cea intre Sofi si Domingo, Sofia devine “la mayor”, in timp ce sotul ei ramane acelasi jucator de noroc, care dupa aproape 20 de ani de absenta, mai are puterea sa piarda casa fiicei si sotiei sale la o lupta de cocosi.
Femeia de culoare, la fel ca si cea anglo-saxona, reprezentata de colegele lui Fe, este predestinata sa se casatoreasca, sa devina mama, si sa aiba grija de casa. Nici una dintre fiicele Sofiei nu ajunge la acest stadiu, ci prin pierderea celui iubit, li se deschide mai mult sau mai putin drumul spre independenta si spre Sfarsit. Realitatea paralela, plina de evenimente inexplicabile, magice, in care sfintii si evenimentele ancestrale rabufnesc in prezent, pot fi vazute ca metafore pentru acest nou tip de femeie, capabila sa isi scrie singura destinul, si sa aleaga cum si cu cine sa ramana.
Nu sunt o feminista, dar cred cu tarie in acea “unitate a mintii” si a Literaturii. As vrea ca mai toti sa auzim si aceasta parte din poveste – her-story – si sa dam un glas, o voce, un inteles, si lucrurilor care nu au fost spuse pana acum. Cuvantul e delirul meu, si dinainte de a ma sti pe mine, am fost obsedata de el; cuvintele mele fulgi, cuvintele mele arme, cuvintele mele care inchid in ele lumea mea si valurile mele si muntii mei si tarmul meu urias. Cuvantul meu in care ma regasesc pe mine insami si prin care caut sa exprim energia, pasiunea, si tot ceea ce se cheama Viata. Asa cum Joyce exprima, ne purtam scriitorii in noi insine, sunt parte din noi, la fel ca oamenii pe care ii iubim pana la capat (fie ca ei ne mai iubesc sau nu …). Ne intoarcem la ei, ii scoatem din serterasul mintii noastre – sau a inimii si ne insotesc mai mereu in calatoria noastra spre Ithaca, iar pentru acel wholeness al meu, pentru cautarea mea si nevoia mea de a ma juca cu si printre Cuvinte, am ajuns in punctul in care sunt astazi.
