Self-Control

1.Inainte de a deveni un oras al secolului XXI, modern, cu toate facilitatile pe care le promite afisele lipite pe ici, pe colo, orasul Iasi a devenit un oras al demolarilor, fara strazi sau trotuare, plin de gropi, tevi, bolovani, si mai presus de orice, acoperit de un val gros de praf, ce numai aer nu se numeste... peste noapte, cartierele centrale ale acestui ,,oras cultural” s-au umplut de escavatoare, buldozere si toate masinariile pregatite sa sparga si sa distruga tot ce le sta in cale... ma intreb cand vor ajunge sa doboare si copacii, asa, ca sa completeze peisajul haotic de pe cele sapte coline... si daca oamenii pot trece de partea estetica a orasului (usor salvata de lalelele plantate prin toate spatiile verzi), de zgomot, si de papucii rupti prin santurile de pe trotuare, nu stiu cum vom face cu aerul din ce in ce mai poluat...

2. Cred ca atunci cand ne dorim ceva cu adevarat, trecem prin tot si dam orice ca sa ajungem la el. Nimeni nu poate avea totul de-a gata, si ca sa ajungem acolo unde ne dorim, trebuie sa parcurgem cativa pasi esentiali: a termina o facultate, a ne implica in ceea ce iubim, a da examene, inspectii, interviuri, a ne chinui cu toate actele ce trebuie sa fie legalizate/scoase/cautate. In cazul in care sarim una dintre etapele astea importante din viata, mai devreme sau mai tarziu, oricat de inteligenti sau motivati am fi, o piesa din domino va cadea... Si cu toate acestea, intrarea in invatamant a ajuns sa fie un test pentru propria rabdare, pentru cat de mult esti dispus sa dai (si cat de putin sa primesti) pentru a fi prof’. Titularizarea din acest an pare desprinsa dintr-un roman satiric, intors cu susu-n jos, in care lucrurile se contrazic... iar dupa ce ai predat aproape un an in adevaratul invatamant, te intrebi ce vei gasi la sfarsitul acestui maraton: o clasa fidela realitatii de jos a Romaniei sau o clasa unde iti poti tine lectiile? Citesti, inveti, meditezi, investesti in cultura, iar atunci cand ajungi la catedra, descoperi lumea aia veche, din care tot ai incercat sa fugi... ironic, in acelasi loc, cu o traiectorie inversa.

3. Flaubert urmarea atent realitatea din salonul de autopsii al tatalui sau. Fidelitate realitatii. Iar in stilul meu haotic, minutios, incarcat de detalii, e ceea ce si eu caut. Cand ai o memorie ce inghite orice, cand fiecare lucru pe care-l dai, pe care-l faci, sau fiecare cuvant ce-l spui cuiva drag e bucatica rupta din tine, cand te implici in TOT, te astepti, de la cei putini in care te increzi, la sinceritate. Pentru ca, asa cum ma intrebam inca din liceu, la sfarsitul unei povestioare: If our own memories are false, then what is true in life?

Irealitati cotidiene si trecute

Ne scriem singuri Realitatea. Alegem sa ne traim vietile ca laici, credinciosi, calugari sau atei, ne inchidem intr-un orasel de munte sau intr-o manastire din pustiu. Alegem sa luptam, sa ne ridicam deasupra plevei, sa ignoram glasul Teamei din noi, alegem sa nu lasam micile bucurii din viata noastra sa treaca pe langa noi, prea orbiti fiind de lucrurile de care ne este groaza... viata este facuta din multe realitati, puse una peste alta, amestecate ca-ntr-o godeta, pictate in palete de culoare pentru fiecare dintre noi... e realitatea taranului si a campului, a muncitorului de pe strada, prafuit, a bogatasului, a cersetorului, a celui din Romania si a celorlalti din celelalte tari... iar singurul lucru ce le uneste este rasuflarea fiecaruia dintre noi – bataile de inima, nevoia de ceilalti, psihologia comuna – si sfarsitul cu care cu totii suntem datori... dar inainte de asta, noi suntem cei care alegem sa ramanem in Realitatea in care ne-am nascut, alegem sa luptam sau sa ne lasam infranti inca dinainte de a fi incercat si altceva, alegem lucrurile care conteaza mai mult pentru noi in viata: ceea ce vedem la stirile de la ora 5, demolarile din oras, pustiul din sistemele sociale, sau, toate lucrurile, locurile si oamenii care ne fac sa zambim.

Spun toate acestea pentru ca in saptamanile trecute, cineva drag mie a declarat raspicat ca viata este urata – trei cuvinte, puse laolalta, care ma ranesc profund ori de cate ori dau de ele – pe bloguri, pe strada, prin cafenele. Pentru ca ucid instantaneu orice bucurie de a trai, sugruma setea de nou, de viata, de culoare, si acopera totul cu-n val cenusiu, in care nu mai exista nimic. Uratul este respins (asta daca nu ne gandim la Baudelaire...) si din aceasta cauza, pentru mine, a-mi spune ca viata e urata este sinonim cu dorinta de a nu mai exista.

Asa ca da, ma razvratesc puternic la auzul acestor cuvinte. Pentru ca daca le-as accepta, TOT ceea ce am facut, cunoscut, descoperit in viata, s-ar prabusi instantaneu. De la orele de filosofie din liceu mi-a ramas imaginea realitatii ca un cub: fiecare dintre noi vede o alta fata si este imposibil sa le surprinzi pe toate deodata. Asa ca sunt zile cand ma retrag in mine si ma joc cu acest cub, intorcandu-l si privindu-l intre degetele mele. Pentru ca si eu, ca oricare alt om simplu de pe fata pamantului, observ nedreptatile de aici. Asa ca ma joc cu acest cub, vrand sa-i prind toate aspectele, vrand sa-mi amintesc si de lucrurile care-mi dau energia ce ma caracterizeaza.

Zilele acestea, cu-n cub imaginar in mana, am descoperit o noua fata in ceea ce numim “realitate”, intr-o carte ce trateaza (pe langa multe altele) aceasta tema, in care detaliile fac esenta, si-n care Cuvantul joaca un rol central. M-am afundat timp de 3 zile in ultima jumatate a romanului Numele trandafirului, si-n timp ce in minte imi rasuna inca de la primele pagini melodia Ameno, m-am trezit intrebandu-ma de aceasta parte a vietii, imbratisata de multi, as putea spune, atat de departe de noi, astia laici. Ca sa nu mai pun secolul al XIV-lea, atat de diferit ca atmosfera de al nostru... am descoperit o multitudine de realitati, adeseori antagonice, in mijlocul aceleiasi realitati: Biserica/divinitatea. Cine oare se mai gandeste acum la ordinal calugarilor, a Bisericii, a Vaticanului, a luptei dintre papa si imparat, lucruri ce au influentat puternic timpul de atunci... Umberto Eco creioneaza printr-un limbaj teologic, medieval, dar care-n acelasi timp are accente puternice postmoderniste, un veac de mult apus, in care, prin simbol si cuvant, am putea regasi o lume mai apropiata de a noastra...

Nu vreau sa comentez aici cartea, sa-i fac o recenzie sau sa o prezint cuiva, prin toate elementele ei, dar as putea spune ca e o carte dificila, plina de detalii si simboluri, despre care s-au scris atatea si probabil ca se vor mai scrie, care cere un cititor deschis la minte, fie ca e agnostic sau credincios... pe de o parte, limbajul si problemele teologice expuse ii vor plictisi si-i vor face pe multi sa renunte, pe de cealalta parte, daca esti suficient de perseverent si perspicace, descoperi ca crestinismul, la randul lui, are mai multe fete... luptele externe, urmate de cele interne, multitudinea de ordine, de interpretari ale Scripturii, vechile uneltiri omenesti, regasite in orsicine, se deschid rand pe rand, ca petalele unui trandafir... cred ca cea mai mare greseala ar fi sa-l vedem ca simplu roman politist (si daca toate romanele politiste ar fi ca acesta, in mod sigur as fi fana lor...) ... e un roman total, care se joaca cu simbolurile, Cuvintele, Realitatile... sau sa fie oare toate acestea Irealitati?