The Flood

Doamne, apara-ma de mine insumi!

Octavian Paler

Cineva a spus demult ca cel mai puternic om de pe fata pamantului este cel care nu iubeste pe nimeni. Dupa ultimele saptamani, as putea spune cu usurinta ca cel mai slab om de pe fata pamantului este cel care se lasa coplesit de Teama. Un val urias, ca un tsunami, iscat de nicaieri, care matura totul in calea lui, de la munca pe care o faci pana la incredere si prietenie.

E prima data oboseala care-ti rupe gandurile, cuvintele, rabdarea. E apoi fisura din tine, la care-ti arunci privirea in treacat, si care odata vazuta, incepe sa se extinda prin tine, in tine, langa tine. Si la fel ca si sentimentul pe care-l ai atunci cand te ineci, incepi sa te zbati puternic, urland, lovind, ripostand, pentru ca singurul lucru ce-l obtii este sa te adancesti tot mai mult ... in extenuare, nervi si teama.

O ignoram zile-n sir, ne impotrivim, o ascultam. Ne impotmolim zi de zi de ea, in decizile pe care le facem, in ceea ce renuntam, in ceea ce nu indraznim niciodata sa spunem: jobul pe care-l visai, orasul in care vroiai sa o iei de la capat, oamenii pe care i-ai fi vrut langa tine. Suntem mici robotei, ghidati de ceea ce a fost, de amintiri refulate si de toate gunoaiele adunate-n noi. Si-n astfel de zile, vrei sa inoti spre acel cineva sau ceva, care sa-ti arate si razele de soare pe care le porti adanc in tine. Dar ai uitat cuvintele potrivite.

Prea multe ore nedormite si aruncate fara folos te ucid: fizic, spiritual, mental. Cand nu ai masina care sa te duca departe de vacarmul orasului, cand nu mai ai cuvinte prin care sa te explici, sau cand din contra, arunci cu noroi in tot ceea ce iubesti, ce faci? Te agati de singurul lucru in care mai crezi, in care ai crezut de la inceput si in care speri ca vei crede pana la sfarsit. Incerci sa te scuturi de Teama, pentru ca “life’s short and sometimes it sucks”, iar singurul lucru ce ne ramane este sa ne aruncam in ea, oricat de dezamagiti sau speriati am fi. Iar la sfarsitul unei zile lungi, ce dureaza cateva saptamani, incerci sa refaci ceea ce singura ai distrus. Cu toata remuscarea pe care o ai in tine. Si da, sunt mult prea multe scuze pe care trebuie sa le ceri la sfarsitul unei astfel de zile.

Crazy Little Thing Called... Life

,,Astazi este … Astazi. Privesc un nor, ma arunc intr-o amintire, ma prind de un gand de viitor … si la fel ca anul trecut, ca acum 22 de ani, ca maine, ca poimaine, raman EU. E 1 Martie, ziua … in care se dau martisoare. E nostim ca nu-mi place primavara (sau mai bine zis, ea nu ma place pe mine). Si cu toate acestea, in loc de traditionalul ,,o primavara frumoasa”, am decis sa spun celor dragi « te iubesc ». In felul meu profund, sacru. E destula superficialitate pe lume, asa ca altii o pot avea si pentru mine." (Martie, 2011)

Mi se pare absurda orice propozitie ce incepe cu “O primavara.... frumoasa/calda/fericita/colorata/etc.” Nu am fost niciodata fana zilelor “traditionale”, a martisoarelor, a felicitarilor sau a urarilor trase la indigo. Le servim oamenilor la aniversari acelasi text rasuflat, superficial si imposibil, pentru ca ne e prea lene sa inventam ceva personal, nu ne pasa de ceea ce scriem, am fost invatati la orele de romana sa invatam fara sa gandim, sau pur si simplu ne lipseste acest talent...?

1 martie este insa o zi altfel pentru mine, in care ma astept la altceva, atat din partea mea, cat si din partea celor ce ma cunosc bine de tot. Mai mult decat in oricare alta zi, trag linii si incerc sa le arat celor din jurul meu acest crazy little thing called Life. In care indatoririle noastre de cetateni exemplari, deadline-urile, cursurile si orgoliul nostru urias sunt lasate in pace pentru o singura zi, in favoarea celor mai simple lucruri. Pe acestea le-am vrut si le-am asteptat astazi.

Cred ca cel mai minunat cadou primit atazi (si-n ultimul timp), a fost acel val de energie, acea epifanie oferita de o clasa. E nostim cum profesorii raman niste copii, trecand peste martisoarele “de oameni mari” (niciodata nu mi-au placut) si cum inca mai colectioneaza buburuze sau ursuleti, cum fac schimb intre ei sau cum privesc o felicitare simpla, stangace, facuta de mana unui copil... astazi mi s-a amintit (si cata nevoie aveam de asta!) de ce am ales aceasta meserie... ieri, in loc de a citi simplu un text, i-am pus sa-l joace (idee ce mi-a venit pe moment), sa-l interpreteze in fata clasei, si pentru astazi s-au oferit singurei sa se imparta in grupe si sa-si scrie propriile texte pe care sa le puna in practica... e atata talent, atata creatie, atatea teritorii necunoscute in noi insine, ce merita a fi explorate... e atat de pacat ca aceasta parte creativa e atat de des acoperita cu gandirea obiectiva, plina de clasificari, in care elevii sunt invatati pur si simplu sa citeasca un text si sa invete ce a zis X,Y, Z despre text si-n care acesti oameni micuti reflecta atat de puternic educatia primita (si neprimita) acasa...

Invatamantul inseamna lucrul cu hartii – MULTE hartii. Barbologie. Lucruri facute pentru nimic. Invatamantul insa mai inseamna si Omul din fata ta, cu o viata ascunsa de ochii nostri, in mare parte necunoscuta si lui insusi, care creste sub privirile tale, care e indobitocit de normele familiei si ale educatiei, dar care, in tot haosul din interiorul sau (si al sistemului), ascunde acea forta creatoare pe care o apreciez atat de mult...

E 1 martie si pentru mine, astazi, Primavara e un pic mai departe.