Imi place sa ascult melodia asta, cu ochii inchisi, sa ma las purtata de notele ei, si sa-mi inchipui cum m-as simti daca eu as canta-o.
Mi-am dorit de mica sa ma fac profa’, sa predau, sa fac lucrurile altfel. Predatul asta insa are cateva fete necunoscute celorlalti, care-ti pun intrebarea daca se merita sau nu sa mai continui in acest domeniu. Saptamana urmatoare trebuie sa ies pe strada si sa fac recensamantul copiilor de 5 si 6 ani, pentru clasele pregatitoare si I. Eu, care n-am absolut nicio treaba cu batutul la usile oamenilor straini, cu plimbari prin blocuri necunoscute, eu, care m-am ferit de genul acesta de activitati.
Apoi, sunt activitatile extrascolare, fisele obligatorii, paginile redactate la calculator ... de la o vreme sunt nevoita sa stau atatea ceasuri in fata ecranelor, sa fac cele mai tampite fise, incat pentru ochii mei, totul a devenit un exces si un chin. Zilele trecute pur si simplu imi doream sa-mi scot ochii, sa-i pun intr-un pahar cu apa rece, si apoi sa-i pun la loc (scuze celor mai sensibili...) Sunt astfel zilele in care orice lumina doare, in care literele zgarie, in care paginile cartilor se umplu de praf, si-n care toate cocktelurile de pastile pe care le iei nu au niciun efect. Cu exceptia neuronilor distrusi, of course.
Lunea e ziua cea mai obositoare. Copii fotbalisti, copii cu probleme, ore pana la 7 seara, pentru ca apoi acasa, totul sa o ia de la inceput. Oricat de scumpi, de inocenti ar parea cei mici, uneori e greu de acceptat egocentrismul lor, lipsa lor de interes, lipsa lor de empatie... spre exemplu, unui elev i-a cazut un turture-n cap zilele trecute, iar prima remarca spusa de unul dintre ei a fost:”vai, am sa iau un 4 la chimie din cauza lui!” No comment.
Stage Five Blues. Pe unii ii face sa se gandeasca la toamna. Pe mine ma face sa ma gandesc la tot. Candva, credeam in ceva, luptam pentru ceva, visam ceva. Astazi ma simt ca o zi de iarna linistita. Mult prea batrana pentru varsta mea. Mult prea impacata cu totul. Unde sunt tarile ce mi le promiteam ca am sa le vizitez, unde sunt telurile mele, unde o fi acea Fericire? Se merita oare a preda in conditiile de aici? Pana acum (inclusiv acum), am spus DA, pentru lucrurile marunte care ma fac sa zambesc... o pagina stangace scrisa de un copil, un compliment sincer, o schimbare pe care o poti aduce, un zambet larg, pe coridoarele scolii. Pentru toate aceste lucruri, o iei de la capat in fiecare zi, dar se spune ca si pasiunea moare. Oare? Si cat esti dispus sa dai pentru ceea ce iubesti? Si care este limita acestei iubiri?
In alta ordine de idei, sunt proiectele incepute, cartile ingramadite, dorinta de a le duce pe toate la capat. Ultimele carti citite (Hawthorne/Carrère) nu au fost tocmai pe gustul meu, si mi-e dor sa citesc ceva fain, ceva tipic mie, care sa ma caracterizeze. Cum a fost piesa lui Adrienne Kennedy, Funnyhouse of a Negro. Mi-am luat azi de la Carturesti o carte pe care o vroiam de mult, 2666, de Bolaňo. Banuiesc ca cele 900 de pagini de aici se vor impaca foarte bine cu cartea Ship of Fools al lui Katherine Anne Porter. Si cu proiectele de hartie de la scoala, care ne transforma pe toti in niste robotei, fara timp si fara ochi pentru adevaratele provocari ale invatamantului ... si ale noastre.
