Ceea ce e comun, obişnuit, ȋn orizontul nostru apropiat e sigur, stabil, ușor, normal. Ceea ce e diferit e ciudat, e atipic, cere schimbare – de atitudine, de gesturi, de cuvinte. Suntem acceptaţi dacă ne ȋncadrăm ȋn anumite tipare, ȋn anumite standarde, ȋn timp ce tot ceea ce e diferit e respins, catalogat tabu (ȋntr-o lume paradoxal fără tabuuri), criticat, pus sub diferite clişee. Iar această diferenţă poate fi surprinsă de la cele mai personale lucruri – relaţia pe care o avem cu colegii, cu cei apropiaţi, felul ȋn care ne raportăm la o problemă, felul ȋn care empatizăm, sensiblitatea unora vs. pragmatismul altora, etc. – până la lucruri ce ţin de o cultură şi o civilizaţie.
Am dat de ȋntrebarea asta, How do we accept difference, ȋn următoarele clipuri ... cred că până acum o săptămână habar n-aveam de Edward Said şi cartea lui, Orientalism ... Orientul mi s-a părut mereu o civilizaţie de dincolo, ascunsă, a cărui mister ȋşi are rădăcinile ȋn propria ignoranţă... l-am cunoscut prin A Passage to India, scrierile lui Eliade şi un pic prin Joseph Conrard, iar atunci când am ajuns la Rushdie, lucrurile au luat o altă ȋntorsătură ... Said ȋnsă ȋncearcă să creeze o punte ȋntre noi şi ei, prin coexistenţa ambelor culturi şi prin scoaterea la iveală a stereotipurilor pe care noi, Occidentalii, le avem cu privire la ei.
O lume fără un meltingpot, este oare posibilă? Said creionează o empatie culturală ȋntre două civilizaţii ce se cred diametral opuse, făcându-ne mai atenţi la propria istorie, făcându-i pe Ceilalţi mai atenţi la propria persoană, mai atenţi la nevoile lor, la cultura lor, la civilizaţia şi libertatea lor. Pentru că fiecare civilizaţie contează, ne ȋnvaţă ceva, ne surprinde, ne ajută să ne descoperim şi chiar cred că civilizaţia noastră, a Occidentului nu e cea universală, cea care trebuie să dicteze regulile. Măcar ȋn civilizaţie, să nu existe reguli. Plus că o civilizaţie nu e compusă dintr-un singur corp, un singur om, şi-n cadrul ei, există atâtea şi atâtea diferenţe...
Şi totuşi, cum putem ȋnvăţa să acceptăm diferenţa? Să ne uităm la copii şi adolescenţi, la felul ȋn care se comportă cu colegii lor ,,diferiţi”, să ne amintim de noi, de felul ȋn care eram trataţi ȋn acele zile sau de cum suntem trataţi astăzi, dacă vrem să facem lucrurile altfel decât restul lumii … priveşti la şcolile noastre sau ȋn amintirile noastre şi stai şi te ȋntrebi: ce e diferit? De a fi mai slab sau mai gras, de a citi mai mult decât restul, de a avea un comportament altfel, de a arăta altfel, de a avea o boală psihică, de a fi prea introvertit sau din contra, prea extrovertit? Ne e teamă de ceea ce e diferit? De ce ne dorim atât de mult ca ȋn cadrul unui grup să existe omogenitate, de ce respingem (unii la un nivel inconştient) tot ceea ce e ,,nelalocul” lui?
Mai e problema ,,celor diferiţi”, şi ca să dau un exemplu concret, mă uit la rromi, unde sunt multe de zis… niciodată un roman nu se va aşeza ȋn tramvai lângă un rrom: ,,pentru că pute şi e plin de păduchi". Niciodată nu va merge singur prin cartierele acestora. Să spunem că acestea sunt clişee: există români ce ȋncă n-au auzit de apă şi săpun, există români hoţi, violenţi, etc. Există şi rromi care se respectă, care, ȋn opinia mea, respectarea regulilor de igienă e un respect adus ȋn primul rând ţie, şi apoi celui de lângă tine … am avut ȋnsă şansa să lucrez ȋntr-o şcoală unde am cel puţin 1-2 rromi ȋn fiecare clasă. Niciunul dintre ei nu e strălucit la ȋnvăţătură, cei care nu fac probleme la oră, ȋn sensul că ȋmi permit să-mi ţin ora, stau de regulă apatici, ȋn băncile lor, nefăcând nimic. Mai sunt vreo doi care au bunăvoinţa să scrie. Copiii aceştia se simt diferiţi, aşa că trebuie să se comporte diferit: fie sunt fenomenele clasei, distrugând orele colegilor lor, fie se simt stigmatizaţi şi le este imposibil să scape de sub nişte stereotipuri pe care şi le-au ȋnsuşit. Ex: sunt ţigan, sunt prost, sunt privit altfel, de ce să mă mai chinui cu ȋnvăţatul? Ca să nu mai vorbesc de o fetiţă pe care am ȋntâlnit-o ȋn Iaşi, la ditamai intersecţia, ȋn jur de 4-5 ani, lăsată singură şi privind buimacă la maşinile ce treceau … cum oare pot aceşti copii să se integreze, să se dezvolte normal psihic…?
Mi-ar plăcea foarte mult să-i citesc cartea lui Said. Mi-ar plăcea să cred că acceptarea se poate ȋnvăţa, că fiecare dintre noi ȋşi doreşte să-şi dezvolte empatia, să fie mai bun, mai uman. Pentru că oare nu asta ȋnseamnă la urma urmei umanitatea, de a fi ȋn stare să ieşi din tine şi să-ţi pese de Celălalt? Vezi un copil care se ia mereu de tine sau de cei de lângă tine şi-ţi vine să-l pocneşti. Şi-n spatele acelui copil, aflii că a fost pus de părinţi să cerşească, că e luat la bătaie, că alţii se poartă cu el inuman. Vezi o femeie acoperită din cap până-n picioare şi te ȋntrebi cum poate sta aşa. Dar asta e cultura ei şi poate că ei chiar ȋi place asta… Vezi un el şi o ea, ea mai ȋn vârstă decât el şi ȋncepi să râzi cu poftă. Poate că ȋnsă mai există iubire şi pe acest pământ al secolului XXI-lea, poluat cu toate ştirile şi dramele de la ora 5, unde atât Raiul, cât şi Iadul, au ȋncetat să mai existe…
Mi-ar plăcea mult să pot crede ȋntr-o zi că putem accepta diferenţa, că oamenii vor fi ȋn stare să se uite ȋn ei ȋnşişi şi să-l descopere astfel pe Celălalt, prezent acolo, in adancul fiecaruia: de la prieteni, colegi, apropiaţi, până la culturi diferite. Aş vrea mult să pot crede că o astfel de lume poate exista.
