Ninge pe Moldova ...

De fapt, nu ninge deloc ȋn Moldova. Ȋmi este dor să mă plimb ȋntr-un oraş ȋnzăpezit, să aud poveşti cu şi despre zăpadă, să văd dealuri pline de săniuţe, să-mi las gândurile furate de micii fulgi de nea ... ninge pe Moldova ȋn amintirile mele şi-n visele celor mici, buimăciţi acum de acest alfel de decembrie ...

Am aşteptat zăpada mai mult decât această vacanţă. Mi-am propus să finalizez proiectele ȋncepute, să-mi fac ordine ȋn fişe, ȋn cărţi, să văd ce fac cu disertaţia, dar singurul lucru de care-am fost ȋn stare până acum a fost să citesc vreo patru cărţi ȋn acelaşi timp şi să nu termin niciuna, să ȋncep o povestioară şi să mă blochez la jumătate, să mă gândesc la zecile de lucruri ce le am de făcut, dar să nu mă apuc serios de nimic ... aş vrea o vacanţă departe de aici, ȋn vârful unui munte, unde să uit de tot şi să străbat zilnic kilometri, să mă ,,arunc” cu săniuţa/schiurile de undeva, foarte de sus… aş vrea un patinoar uriaş şi gol, unde să-mi pot uita propriile gânduri ȋn sunetele patinelor … Poate că patinajul rămâne sportul meu preferat pentru că văd ȋn el o poveste, spusă uneori mai stângaci, alteori mai bine, o coală uriaşă de hârtie, ȋn care fiecare patinator are ceva de spus … iar ȋn acest decembrie ciudat, mă cert cu miile de cuvinte din mintea mea, iar fiecare literă aşezată pe suprafaţa albă pare mai departe de mine, mai stângace, mai obosită …ȋn fiecare iarnă aştept gheaţa şi zăpada, ȋn fiecare decembrie mi-e dor să patinez, pentru că acum, ȋn toată liniştea copiilor absenţi de pe străzi şi-n tot vacarmul din mintea mea, aş da orice să pot ȋnchide ochii şi să ajung pe-un patinoar gol, imens şi rece ...

In My Secret Life ...

I bite my lip.I buy what I’m told:
From the latest hit,To the wisdom of old.
But I’m always alone.And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life ...

Dincolo de istorie şi de viaţa Rusiei, ȋn Război şi pace Tolstoi proclamă simplitatea ȋn faţa gloriei. Hanna Bota, ȋn timpul călătoriei ei ȋn Vanuatu, printre triburi, se ȋntreabă dacă nu cumva esenţa vieţii este aici, ȋn simplitatea băştinaşilor, o simplitate umplută paradoxal de sacralitate. Transcendentalismul ne vorbeşte de impersonalitatea eului, de importanţa naturii ȋn viaţa noastră ... Ceea ce e şi mai interesant e că aceşti oamenii ce proclamă simplitatea nu sunt deloc simplii – fie au pus bazele unei noi culturi, fie s-au impus prin stilul lor, fie au depăşit graniţele culturale, de mentalitate, etc ... de ce oare e nevoie să treci peste anumite praguri, să te maturizezi, să pătrunzi cât mai mult ȋn labirintul vieţii, pentru ca ȋn final, să ȋncerci să le explici oamenilor că adevărata fericire e chiar ȋn faţa lor?... Şi oare noi, ăştia mici, chiar ȋi auzim?

Citim o carte pentru plăcere/pentru că ne plictisim/pentru că ne-a fost dată la şcoală/pentru că am văzut un film super după ea ... pentru că ... câţi oare dintre noi ȋnsă ȋnvăţăm ceva din ea? Câţi dintre noi auzim şi vocea scriitorului, din spatele tuturor poveştilor citite? Literatura e lumea unde fiecare poate veni cu propria interpretare, corect, dar cât de departe putem merge cu propriile interpretări, cât de mult putem ignora acea voce din spatele filelor? E ca şi cum am ȋncepe să ne construim o casă aici, un loc de joacă ȋn partea cealaltă, ne extindem pretutindeni şi dintr-o dată descoperim că ceea ce am construit a fost pus prea aproape de mare, că valurile ce existau dinaintea noastră ne-au distus ȋn câteva momente ȋntreaga muncă ... e imposibil de ignorat acea voce supremă (Dumnezeu sau ştiinţă), aşa cum şi-n literatură, fiecare interpretare a noastră, fie dusă prea departe, fie prea şubredă, poate fi oricând distrusă.

Ceea ce e mai interesant ȋn literatură, e că acest artist-dumnezeu, acest ,,Dumnezeu al creaţiei”, care  ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat până la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (Joyce), e om – omul care ascunde ȋn propria creaţie propria viaţă, cu TOT ceea ce a spus apropiaţiilor şi cu TOT ceea ce a ţinut numai pentru el, ȋnchis ȋn el, ţâşnind inconştient ȋn stratul creaţiei, cu toată viaţa neaccesibilă cititorului de peste ani. Pentru că aşa cum Liiceanu spunea ȋn una din cărţile lui, ȋn timp ce cititorii uită să mai vadă ȋn scriitor un om, prietenii acestui scriitor uită să-l mai vadă creator.

Există oameni care au vrut să ne ȋnveţe atâtea, oameni care au sacrificat totul pentru ...?, oameni care ne-au oferit formula fericirii, dar dintr-un motiv sau altul, au rămas imuni la ea ...  Se vorbeşte atât de mult despre superficialitate, se scrie, se explică, pentru toate minţile, şi totuşi, mai bine de jumătate din glob e ignorantă ... priveşti spre exemplu ȋn ţara ta, ȋn oraşul tău şi vezi cum am gonit de ceva săptămâni prin magazine, pentru a avea casa cât mai curată, cadourile cele mai frumoase, bradul cel mai verde, tot ce ne trebuie pentru ca totul să fie perfect - ȋn casă, ȋn noi. De aceea nu-i uităm nici pe semenii noştri, donându-le câteva ţoale rupte, prăfuite, sau cumpărându-le câte ceva ...

E obligatoriu acum să intri ȋn cât mai multe “causes” (niciodată n-am ȋnţeles la ce ajută), poate arătând astfel că ne pasă … nu ştiu. Şi neapărat trebuie să urăm “Crăciun fericit” de la ȋnceputul lunii (sau de la sfârşitul lui noiembrie), pentru că acum suntem mai buni, mai fericiţi, dar cu mult mai ocupaţi de a-i auzi pe cei de lângă noi …

De ce trebuie sa fim mai buni doar acum? De ce trebuie sa ne facem urari numai acum? De ce trebuie sa ne pese doar acum? Si oare chiar ne pasa? … Citim carti, ascultam un anumit tip de muzica, facem poze la ornamentele din oras, la caravane, sau la pomii vesnic verzi, si gonim la propriu prin viata, orbi complet la DETALII … fara a mai privi un rasarit de soare, fara a mai reflecta, fara a mai chibzui, fara a ne asculta pe noi si pe cei din jurul nostru … suntem atat de multi acum, pe fata pamantului, putem calatori oriunde, avem zeci de prieteni, si totusi, am putea fi oare mai singuri decat acum?

In Rai, pe intuneric

Cred ca ceea ce mi-a placut cel mai mult din cartea lui James Meek, Un gest de iubire, e numele acestui capitol: In rai, pe intuneric. M-a facut sa ma gandesc la Decembrie – cata liniste imi poate aduce, cat ma poate proteja de mine insami, si-n acelasi timp, cu aceasi forta, cat de tare poate lovi … e o luna pe care o iubesti, o mototolesti si-o strangi tare-n pumni, dorind sa o azvarli in cosul din colt, sa te lepezi de ea, dar in ultimul moment, te opresti, asezand-o incet pe masa, incercand sa gasesti un zambet cat de mic in ea ...

In rai, pe intuneric. Am avut de completat saptamana trecuta doua tabele: metode de imbunatatire a literatiei la clasele III-VIII, si metode de evaluare. Avem de consultat curriculum, avem de implementat o evaluare obiectiva, la nivelul intregii tari, avem de imbunatatit performantele elevilor – prin zeci si zeci de rapoarte, obiective, in incercarea de a atinge perfectiunea… A cui, a ce? Probabil ca ne amintim cu totii de colegii nostri “problema”, sau ca profesori, avem cu totii elevi care fac fel de fel de nazbati, care socheaza, distrug, prin fel de fel de acte de teribilism … Cu totii ii cunoastem … ceea ce insa nu stim e ceea ce se ascunde in spatele acestor “copii-problema” – abuzuri, lipsa parintilor, parinti plecati, alcolici, drogati, oameni prea preocupati cu viata lor, incapabili de a-l vedea pe acel om in devenire, care arunca scoala in aer doar pentru un dram de atentie … cum putem oare sa-i “reparam” pe acestia? Cum putem sa le cerem, sa le explicam ca ceea ce fac e gresit, sa-i punem sa invete, cand conditile lor de viata sunt absolut inumane? Tipam la ei. Ne enervam. Trantim un 2 sau un 3, scadem note la purtare. Si oare la ce ajuta? Si oare cum ii poti ajuta? Pentru ca aici nu e vorba de nestiinta de a sti o limba straina, o inmultire, o formula, nu e ceva ce se intinde pe o ora, intr-un semestru, intr-un an, e nestiinta lor de a fi fericiti, de a trai, nestiinta de a fi iubiti, de a supravietui intr-un astfel de mediu …

Oamenii NU sunt egali din nastere. Poate ca omul e cel mai singur animal de pe fata pamantului … si profii sunt oameni. Venim in fata copiilor cu problemele noastre, insomniaci, buimaci, dupa o cearta cu un om apropiat noua, dupa o inmormantare, un orgoliu ranit, dupa o infrangere. Si trebuie sa mascam totul cu-n zambet, sa o luam iar si iar de la inceput, sa renuntam la noi, la ceea ce simtim, pentru ei … in incercarea noastra de a face o diferenta, de a gasi o portita, o limba comuna, de a aprinde o faclie, undeva-n universul lor, de a te zbate in imposibilitatea asta, in incercarea de a-i invata sa lupte, sa fie umani, sa-si ofere o sansa la fericire … Si in final, te abandonezi atat de tare pe tine insati incat uiti ceea ce simti cu adevarat, uiti sa-ti oferi tie insati acea sansa, uiti ceea ce faci, ceea ce gandesti … privesti cestile de cafea de pe masa, sticlele de cola de sub masa, teancurile de foi imprastiate pretutindeni, cartile citite pe jumatate, aruncate intr-un colt … e empatia care te face sa vorbesti si sa asculti o limba nestiuta de altii, e empatia de a fi mereu prezenta pentru elevii tai, pentru prietenii tai, pentru cei ce au nevoie de o incurajare, dar in acelasi timp, e empatia uitarii de sine ... pentru ca unde sunt oamenii atunci cand tu ai nevoie de ei?