Art, Summer, and Carver

Imi este dor de Carver. Mi-am propus vara aceasta sa mai citesc o parte din scrierile lui, desi se pare ca in 2011 cuvintele vara – vacanta par a fi un picut amenintate ... Mereu vara visez la munte, cat mai sus, cat mai mult aer, cat mai multe plimbari prin paduri dese ... mereu vara citesc teancurile ce m-au asteptat un an intreg, mereu reusesc in perioada asta sa astern pe hartie gandurile pentru care nu am mai avut timp ... mi-e dor de Carver, mi-e dor sa scriu.

Nu am reusit inca sa ma reintalnesc cu Raymond Carver, dar am dat peste un scriitor ce-i seamana:

„Cehov, Kafka, Borges si Carver: chintesenta operei lor se afla la temelia acestor naratiuni.” (Fernando Valls, Quimera)

Roberto Bolaño e un scriitor ce merita a fi citit pentru cei interesati de scriitorii de mai sus, cu o tehnica ce aminteste mult de Carver ... cum recenzia la Convorbiri telefonice trebuie sa apara acusica in alta parte, ma limitez la doua citate reprezentative pentru opera lui Bolaño:

“That's what art is”, he said, “the story of a life in all its particularity. It's the only thing that really is particular and personal. It's the expression and, at the same time, the fabric of the particular.”

 “And what do you mean by the fabric of the particular?” I asked, supposing he would answer: Art. I was also thinking, indulgently, that we were pretty drunk already and that it was time to go home. But my friend said: “What I mean is the secret story.... The secret story is the one we'll never know, although we're living it from day to day, thinking we're alive, thinking we've got it all under control and the stuff we overlook doesn't matter. But every damn thing matters! It's just that we don't realize. We tell ourselves that art runs on one track and life, our lives, on another, we don't even realize that's a lie." (from Dentist)

Jonathan Lethem : "Reading Roberto Bolaño is like hearing the secret story, being shown the fabric of the particular, watching the tracks of art and life merge at the horizon and linger there like a dream from which we awake inspired to look more attentively at the world."

Mai multe: wikipedia. (+ recenzia: bookblog.ro)

I Have Never Seen a Wild Thing Feel Sorry for Itself

When Peace is fragile ...

Life is too damn ironic ... de cateva zile tot incerc sa ma adun, sa insir cateva cuvinte intr-o propozitie logica, reflexiva ... dar ele lancezesc pe undeva, pierdute-ntre minte si suflet, prea adormite, prea obosite, prea speriate ... Atunci cand pornim la un razboi – fara arme, nepregatiti, ingrozitor de constienti ca-l vom pierde – cel mai bine ar fi sa ne transformam complet in masca aratata celorlalti: we are strong, not stressed, not asking ourselves, day and night, Why the hell do we keep on fighting?

Daca ne-am putea transforma in zilele acestea in niste robotei fara sentimente, care sa faca ceea ce trebuie facut fara teama, sentimente sau ganduri ... ne aratam niste robotei colegilor, prietenilor, cunoscutilor, pastrand pentru noi insine umanul incatusat intre a renunta, a visa si a merge inainte ... pentru ca da, ne este ingrozitor de teama.

Viata e ironica ... pe langa faptul ca totul pare a se repeta la nesfarsit, uite ca am cunoscut un grup minunat in timp ce eram pe punctul de a pierde cel mai important lucru din viata mea, grup care a asezat o piesa din puzzle inapoi la locul lui. De mica mi-am dorit sa scriu ... cuvinte potrivite,cuvinte tari, cuvinte moi, cuvinte fulgi ... desi mereu m-am indoit de finalitatea acestui vis. De mult mi-am dorit sa predau si niciodata nu m-am gandit ca intr-o buna zi voi fi nevoita sa renunt la asta ... never say never ... Habar n-am sa fiu pragmatica, sa privesc invelisul lucrurilor si nu ceea ce ascund in interior, habar n-am sa fiu altceva decat ceea ce sunt ...

"I have never seen a wild thing feel sorry for itself." Haven’t you? Si ma crezi ca am uitat de asta? A renunta e si asta o lectie ce trebuie invatata, nu? Dar sunt prea incapatanata pentru a renunta usor, fara sa simt. Ultimele saptamani au fost o lupta continua intre Eu si Mine, urmatoarea luna va fi ... urmatoarea luna. :)

Dar da, acum imi amintesc ... when Peace is fragile, we have never seen a wild thing feel sorry for itself ... 

Beloved si influenta lui Faulkner

Nu stiu de ce imi place sa fac ordine prin rafturile de carti, sa am notite cu ce am citit, ce vreau sa citesc, cand paradoxal, de mica am fost o dezordonata. Oricum, anul acesta mi-am creat un document Word, in care scriu carticele citite si ofer fiecareia cate o nota (profa’ din mine …).

Ma gandeam la Beloved, a lui Toni Morrison. In dreptul ei, am trecut nota 9. E un roman in stilul meu: cu personaje ciudatele, cu conflicte de constiinta, intr-un stil asemanator lui Faulkner … mama care-si ucide copilul pentru a o salva de la o viata de sclavie. Viata doar ca o lupta de supravieture, din care “a trai” lipseste. Jocuri ale amintirilor, felul in care trecutul ne influenteaza, dragostea care ucide, dragostea care salveaza … roman gotic intr-o oarecare masura, istoric, psihologic … si totusi, Beloved nu ma fascineaza asa cum teoretic, un astfel de roman ar fi trebuit sa o faca. De ce?

Am cautat raspunsul asta de cateva saptamani, iar ieri, cand mi-am scris eseul pe romanul acesta, mi-a rasunat in minte cuvantul HUMAN. E o carte buna, intr-adevar, dar cred ca Faulkner e vinovat pentru lipsa mea de entuziasm … stiu ca pentru multi proza lui William Faulkner da dureri de cap, pentru mine insa, scrisul lui ma emotioneaza profund. Din punctul meu de vedere, cand vine vorba de actiune, de a povesti, he’s the best. 

Am invatat la facultate despre rasa, etnicitate si America. E oare rasa cea mai importanta in analiza unei opera fictionale? Ar trebui scriitorii sa insiste pe acest element in proza lor? Intr-un interviu de-al lui Harold Bloom, acesta spune ca nu, iar eu tind sa fiu de accord cu el. The Sound and the Fury sau Absalom, Absalom! mi-au aratat povestea din spatele rasei, albi sau negrii … adevarul nu e niciodata alb sau negru, si inainte de a fi African/indian/American/tigan/roman/rus, etc. suntem Oameni. Si asta e ceea ce caut eu intr-o carte: umanul, din spatele etniilor/istoriei, etc, lucrul acela firav si efemer, care indrazneste sa se impotriveasca eternului, zidului gros al Timpului …

Beloved este o carte mai mult decat buna, cu un stil bine pus la punct, cu influente si voci dintre cele mai diverse. Si totusi, Beloved nu a reusit sa-mi atinga inima/constiinta, acel lucru care m-a facut sa aleg literatura. Pentru ca in stilul acesta bine sudat, nu am reusit sa aud o bataie de inima, nu am reusit sa vad o culoare diferita, care sa ma socheze, sa ma fascineze, in aceste personaje. Simt ca pe undeva, elementul uman nu s-a conturat atat de bine precum as fi vrut …

Si inca o data, acest ceva care nu mi-a placut in Beloved, e cauzat de proza lui Faulkner. Talentul acestui scriitor e atat de vizibil incat tot ceea ce proza lui ofera – mit, umanitate, istorie, psihologie, referinte din Istorie si din Biblie, influente din Joyce – par a fi venit de la sine, cu o usurinta geniala. Si desi Toni Morrison e o scriitoare de prim rang, imi este imposibil sa nu o compar cu acest scriitor. 60 million and more … povestile lor da, seamana, in fiecare familie de negri se ascunde o poveste tragica, dar nu toti negrii sunt buni, asa cum nici albii nu sunt … cu totii insa suntem oameni, si fiecare dintre noi ascundem altceva … dincolo de crima savarsita de Sethe, dincolo de brutalitatea trecutului ei, dincolo de amintirile difuze ale lui Paul D, pentru mine Toni Morrison a pierdut o piesa din puzzle, piesa care face diferenta dintre un roman bun, expresiv, care merita citit cu atentie, si unul genial, care te lasa fara cuvinte.   

Ziua ananasului

Cand spun 1 iunie, prima amintire care-mi vine in minte este ananasul. Un fruct mare, zemos, verde galbui, zimtat, un ananas intreg, netaiat, proaspat, fara a fi pus in cutii. Mereu am fost innebunita dupa el, asa cum 1 iunie a reprezentat mereu pentru mine o zi altfel ... E logic, e ironic? Poate ca e nevoie de a avea un copil alaturi de tine pentru a constientiza inocienta si tot ceea ce iti ofera niste manuti micute, poate ca e nevoie de amintiri, de ecouri si de umbre pentru a invata sa asculti copilul din tine, poate ... sunt atat de multi de poate, nu? 

Oricum ar fi, nu am fost niciodata fana sarbatorilor. Craciunul si Pastele sunt incarcate de „muuulta treaba” si de sfanta evlavie pentru a te mai bucura de ceva, Revelionul e ziua care o urasc cel mai mult pentru ca nimeni nu tine cont de lucrurile simple pe care mi le doresc, pentru respectul pentru noul an vs. propria persoana si alte lucruri marunte; celelalte sarbatori aduc circ, muzica, mici, inimioare, bere, zgomot si kitch in oras. Astazi insa, copiii alearga incolo si incoace, rad si ne invata atatea lucruri simple, un ananas sta pe masa, un catelus sau o pisica ne fura un zambet ... de ce lucrurile trebuie sa fie mereu prea complicate?

 Asa ca azi am vrut sa fie altfel, pentru ca pentru mine, 1 iunie va fi mereu ziua tuturor oamenilor care mai pastreaza macar o farama de inocenta in sufletele lor. Astazi m-am asezat pe o banca, la umbra, si am citit asa cum faceam cu-n veac in urma, nestingarita de rasetele si trotinetele din jur. Apoi m-am plimbat prin soare, luand-o incet la vale, cu un insotitor diferit, cu mustati si cativa puricei (cine ar fi crezut?!) ... de mult nu m-a mai insotit cineva in plimbarile mele, de mult nu mi-am mai amintit de un fluture, de o bara galbena, de o zi de iarna ... si taras, taras, am plecat la amiaza in lumea lor, plina de floricele, cantecele si poezii ... 

Today has been ok. Pentru astfel de zile, speciale, diferite, care ne apartin, mai conteaza oare si celelalte detalii? ...