Ninge pe Moldova ...

De fapt, nu ninge deloc ȋn Moldova. Ȋmi este dor să mă plimb ȋntr-un oraş ȋnzăpezit, să aud poveşti cu şi despre zăpadă, să văd dealuri pline de săniuţe, să-mi las gândurile furate de micii fulgi de nea ... ninge pe Moldova ȋn amintirile mele şi-n visele celor mici, buimăciţi acum de acest alfel de decembrie ...

Am aşteptat zăpada mai mult decât această vacanţă. Mi-am propus să finalizez proiectele ȋncepute, să-mi fac ordine ȋn fişe, ȋn cărţi, să văd ce fac cu disertaţia, dar singurul lucru de care-am fost ȋn stare până acum a fost să citesc vreo patru cărţi ȋn acelaşi timp şi să nu termin niciuna, să ȋncep o povestioară şi să mă blochez la jumătate, să mă gândesc la zecile de lucruri ce le am de făcut, dar să nu mă apuc serios de nimic ... aş vrea o vacanţă departe de aici, ȋn vârful unui munte, unde să uit de tot şi să străbat zilnic kilometri, să mă ,,arunc” cu săniuţa/schiurile de undeva, foarte de sus… aş vrea un patinoar uriaş şi gol, unde să-mi pot uita propriile gânduri ȋn sunetele patinelor … Poate că patinajul rămâne sportul meu preferat pentru că văd ȋn el o poveste, spusă uneori mai stângaci, alteori mai bine, o coală uriaşă de hârtie, ȋn care fiecare patinator are ceva de spus … iar ȋn acest decembrie ciudat, mă cert cu miile de cuvinte din mintea mea, iar fiecare literă aşezată pe suprafaţa albă pare mai departe de mine, mai stângace, mai obosită …ȋn fiecare iarnă aştept gheaţa şi zăpada, ȋn fiecare decembrie mi-e dor să patinez, pentru că acum, ȋn toată liniştea copiilor absenţi de pe străzi şi-n tot vacarmul din mintea mea, aş da orice să pot ȋnchide ochii şi să ajung pe-un patinoar gol, imens şi rece ...

In My Secret Life ...

I bite my lip.I buy what I’m told:
From the latest hit,To the wisdom of old.
But I’m always alone.And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life ...

Dincolo de istorie şi de viaţa Rusiei, ȋn Război şi pace Tolstoi proclamă simplitatea ȋn faţa gloriei. Hanna Bota, ȋn timpul călătoriei ei ȋn Vanuatu, printre triburi, se ȋntreabă dacă nu cumva esenţa vieţii este aici, ȋn simplitatea băştinaşilor, o simplitate umplută paradoxal de sacralitate. Transcendentalismul ne vorbeşte de impersonalitatea eului, de importanţa naturii ȋn viaţa noastră ... Ceea ce e şi mai interesant e că aceşti oamenii ce proclamă simplitatea nu sunt deloc simplii – fie au pus bazele unei noi culturi, fie s-au impus prin stilul lor, fie au depăşit graniţele culturale, de mentalitate, etc ... de ce oare e nevoie să treci peste anumite praguri, să te maturizezi, să pătrunzi cât mai mult ȋn labirintul vieţii, pentru ca ȋn final, să ȋncerci să le explici oamenilor că adevărata fericire e chiar ȋn faţa lor?... Şi oare noi, ăştia mici, chiar ȋi auzim?

Citim o carte pentru plăcere/pentru că ne plictisim/pentru că ne-a fost dată la şcoală/pentru că am văzut un film super după ea ... pentru că ... câţi oare dintre noi ȋnsă ȋnvăţăm ceva din ea? Câţi dintre noi auzim şi vocea scriitorului, din spatele tuturor poveştilor citite? Literatura e lumea unde fiecare poate veni cu propria interpretare, corect, dar cât de departe putem merge cu propriile interpretări, cât de mult putem ignora acea voce din spatele filelor? E ca şi cum am ȋncepe să ne construim o casă aici, un loc de joacă ȋn partea cealaltă, ne extindem pretutindeni şi dintr-o dată descoperim că ceea ce am construit a fost pus prea aproape de mare, că valurile ce existau dinaintea noastră ne-au distus ȋn câteva momente ȋntreaga muncă ... e imposibil de ignorat acea voce supremă (Dumnezeu sau ştiinţă), aşa cum şi-n literatură, fiecare interpretare a noastră, fie dusă prea departe, fie prea şubredă, poate fi oricând distrusă.

Ceea ce e mai interesant ȋn literatură, e că acest artist-dumnezeu, acest ,,Dumnezeu al creaţiei”, care  ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat până la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (Joyce), e om – omul care ascunde ȋn propria creaţie propria viaţă, cu TOT ceea ce a spus apropiaţiilor şi cu TOT ceea ce a ţinut numai pentru el, ȋnchis ȋn el, ţâşnind inconştient ȋn stratul creaţiei, cu toată viaţa neaccesibilă cititorului de peste ani. Pentru că aşa cum Liiceanu spunea ȋn una din cărţile lui, ȋn timp ce cititorii uită să mai vadă ȋn scriitor un om, prietenii acestui scriitor uită să-l mai vadă creator.

Există oameni care au vrut să ne ȋnveţe atâtea, oameni care au sacrificat totul pentru ...?, oameni care ne-au oferit formula fericirii, dar dintr-un motiv sau altul, au rămas imuni la ea ...  Se vorbeşte atât de mult despre superficialitate, se scrie, se explică, pentru toate minţile, şi totuşi, mai bine de jumătate din glob e ignorantă ... priveşti spre exemplu ȋn ţara ta, ȋn oraşul tău şi vezi cum am gonit de ceva săptămâni prin magazine, pentru a avea casa cât mai curată, cadourile cele mai frumoase, bradul cel mai verde, tot ce ne trebuie pentru ca totul să fie perfect - ȋn casă, ȋn noi. De aceea nu-i uităm nici pe semenii noştri, donându-le câteva ţoale rupte, prăfuite, sau cumpărându-le câte ceva ...

E obligatoriu acum să intri ȋn cât mai multe “causes” (niciodată n-am ȋnţeles la ce ajută), poate arătând astfel că ne pasă … nu ştiu. Şi neapărat trebuie să urăm “Crăciun fericit” de la ȋnceputul lunii (sau de la sfârşitul lui noiembrie), pentru că acum suntem mai buni, mai fericiţi, dar cu mult mai ocupaţi de a-i auzi pe cei de lângă noi …

De ce trebuie sa fim mai buni doar acum? De ce trebuie sa ne facem urari numai acum? De ce trebuie sa ne pese doar acum? Si oare chiar ne pasa? … Citim carti, ascultam un anumit tip de muzica, facem poze la ornamentele din oras, la caravane, sau la pomii vesnic verzi, si gonim la propriu prin viata, orbi complet la DETALII … fara a mai privi un rasarit de soare, fara a mai reflecta, fara a mai chibzui, fara a ne asculta pe noi si pe cei din jurul nostru … suntem atat de multi acum, pe fata pamantului, putem calatori oriunde, avem zeci de prieteni, si totusi, am putea fi oare mai singuri decat acum?

In Rai, pe intuneric

Cred ca ceea ce mi-a placut cel mai mult din cartea lui James Meek, Un gest de iubire, e numele acestui capitol: In rai, pe intuneric. M-a facut sa ma gandesc la Decembrie – cata liniste imi poate aduce, cat ma poate proteja de mine insami, si-n acelasi timp, cu aceasi forta, cat de tare poate lovi … e o luna pe care o iubesti, o mototolesti si-o strangi tare-n pumni, dorind sa o azvarli in cosul din colt, sa te lepezi de ea, dar in ultimul moment, te opresti, asezand-o incet pe masa, incercand sa gasesti un zambet cat de mic in ea ...

In rai, pe intuneric. Am avut de completat saptamana trecuta doua tabele: metode de imbunatatire a literatiei la clasele III-VIII, si metode de evaluare. Avem de consultat curriculum, avem de implementat o evaluare obiectiva, la nivelul intregii tari, avem de imbunatatit performantele elevilor – prin zeci si zeci de rapoarte, obiective, in incercarea de a atinge perfectiunea… A cui, a ce? Probabil ca ne amintim cu totii de colegii nostri “problema”, sau ca profesori, avem cu totii elevi care fac fel de fel de nazbati, care socheaza, distrug, prin fel de fel de acte de teribilism … Cu totii ii cunoastem … ceea ce insa nu stim e ceea ce se ascunde in spatele acestor “copii-problema” – abuzuri, lipsa parintilor, parinti plecati, alcolici, drogati, oameni prea preocupati cu viata lor, incapabili de a-l vedea pe acel om in devenire, care arunca scoala in aer doar pentru un dram de atentie … cum putem oare sa-i “reparam” pe acestia? Cum putem sa le cerem, sa le explicam ca ceea ce fac e gresit, sa-i punem sa invete, cand conditile lor de viata sunt absolut inumane? Tipam la ei. Ne enervam. Trantim un 2 sau un 3, scadem note la purtare. Si oare la ce ajuta? Si oare cum ii poti ajuta? Pentru ca aici nu e vorba de nestiinta de a sti o limba straina, o inmultire, o formula, nu e ceva ce se intinde pe o ora, intr-un semestru, intr-un an, e nestiinta lor de a fi fericiti, de a trai, nestiinta de a fi iubiti, de a supravietui intr-un astfel de mediu …

Oamenii NU sunt egali din nastere. Poate ca omul e cel mai singur animal de pe fata pamantului … si profii sunt oameni. Venim in fata copiilor cu problemele noastre, insomniaci, buimaci, dupa o cearta cu un om apropiat noua, dupa o inmormantare, un orgoliu ranit, dupa o infrangere. Si trebuie sa mascam totul cu-n zambet, sa o luam iar si iar de la inceput, sa renuntam la noi, la ceea ce simtim, pentru ei … in incercarea noastra de a face o diferenta, de a gasi o portita, o limba comuna, de a aprinde o faclie, undeva-n universul lor, de a te zbate in imposibilitatea asta, in incercarea de a-i invata sa lupte, sa fie umani, sa-si ofere o sansa la fericire … Si in final, te abandonezi atat de tare pe tine insati incat uiti ceea ce simti cu adevarat, uiti sa-ti oferi tie insati acea sansa, uiti ceea ce faci, ceea ce gandesti … privesti cestile de cafea de pe masa, sticlele de cola de sub masa, teancurile de foi imprastiate pretutindeni, cartile citite pe jumatate, aruncate intr-un colt … e empatia care te face sa vorbesti si sa asculti o limba nestiuta de altii, e empatia de a fi mereu prezenta pentru elevii tai, pentru prietenii tai, pentru cei ce au nevoie de o incurajare, dar in acelasi timp, e empatia uitarii de sine ... pentru ca unde sunt oamenii atunci cand tu ai nevoie de ei?

November Rain

I had a hole in the middle where the lightning went through it
told my friends not to worry
I had a hole in the middle someone's sideshow wouldn't do it
I told my friends not to worry...

“Find a place inside where there’s joy, and the joy will burn out the pain.” (Joseph Campbell) - This is what I was trying to remember all this week: the joy inside of me, of us, the joy in which I believe.

I run away from people when I most need them. I bang doors when I want you to keep them open for me, I am the coldest person on Earth when I most need a hug … I want someone to show me a door, a window, something that I could break into pieces … because, you see, there is a time when Silence becomes the same as the loudest sound of the universe. The silence inside yourself, of future. How can you escape that silence? ... I want a whole new beginning.

Stupid Raymond Carver

It's what the kids nowadays call weed. And it drifts like clouds from his lips. He hopes no one comes along tonight, or calls to ask for help. Help is what he's most short on tonight. A storm thrashes outside. Heavy seas with gale winds from the west. The table he sits at is, say, two cubits long and one wide. The darkness in the room teems with insight. Could be he'll write an adventure novel. Or else a children's story. A play for two female characters, one of whom is blind. Cutthroat should be coming into the river. One thing he'll do is learn to tie his own flies. Maybe he should give more money to each of his surviving family members. The ones who already expect a little something in the mail first of each month. Every time they write they tell him they're coming up short. He counts heads on his fingers and finds they're all survivng. So what if he'd rather be remembered in the dreams of strangers? He raises his eyes to the skylights where rain hammers on. After a while -- who knows how long? -- his eyes ask that they be closed. And he closes them. But the rain keeps hammering. Is this a cloudburst? Should he do something? Secure the house in some way? Uncle Bo stayed married to Aunt Ruby for 47 years. Then hanged himself. He opens his eyes again. Nothing adds up. It all adds up. How long will this storm go on?  Late Fragment Raymond Carver   And did you get what you wanted from this life, even so? I did. And what did you want? To call myself beloved, to feel myself beloved on the earth. (http://www.poemhunter.com/raymond-carver/)

Punct.

Ma gandesc de ceva saptamani la lucrurile facute pentru ceilalti vs. lucrurile facute pentru mine. Saptamana aceasta, spre exemplu, stateam in fata ecranului, citind despre teorii literare, cand alte cuvinte, alte incaperi, alte sunete mi s-au perindat prin minte. Mi-e dor sa scriu pentru mine, acele pagini mazgalite, modificate si apoi inchise intr-un fisier/intr-un dulap.

In al doilea rand, imi displac lucrurile virtuale: ne etalam viata personala in poze intime puse pe ici pe colo, in postari, in urari, uitand ce inseamna o imbratisare, un cuvant, o privire. Din pacate, traim intr-o era ,,fara timp”, al tehnologiei, in care internetul ne ofera o posibilitate de exprimare ... din nevoia de a scrie, de a fi citit, au aparut blogurile noastre ...

Inainte de bloguri, inainte de a scrie, inainte de teorii literare, s-a nascut in mine pasiunea de a citi, de a vorbi, de a comenta paginile citite. Cum pasiunea asta a mea a fost trecuta la categoria „anormalitati” de cei din mediul meu, am inceput sa-mi doresc un coltisor al meu, uman, facut din oameni cu aceleasi „anormalitati”, oameni asemenea mie. Trancaneam din anul I de facultate cu ai mei colegi de inexistenta unui grup de lectura in cadrul faculatii de Litere, urmand apoi perioada mea de declin, lectiile mele de inot, si apoi dorinta de a ma reintegra ... am vrut astfel sa intru intr-un bookclub tinut in engleza, dar unde organizatoarea a uitat sa ne anunte de schimbarea locatiei. am vrut sa-mi fac grupul meu, dar prea mult orgoliu, prea multe cuvinte, prea mult de pierdut. am fost chemata sa tin un bookclub intr-o librarie din Iasi, dar ca sa vezi, aceasta a dat faliment inainte de a organiza eu ceva. Si-n cele din urma, m-am agatat de Schimbul de carti din Iasi, sperand sa gasesc acolo ceea ce cautam ...

Iasul m-a dezamagit profund pe partea de cultura. M-am nascut aici, am crescut aici, am invatat aici, lucrez aici. Mereu l-am vazut ca pe un oras cultural, numai ca oamenii, ca-n orice alt oras probabil, se inghesuie in puburi si-n discoteci, iar librariile raman goale la intalniri precum SdC. In opinia mea, SdC in Iasi nu a existat anul acesta – oameni comentand bucurosi pe cale virtuala de existenta lui, intreband cand se va tine, scriind articole despre el, dar nici unul care sa participe efectiv la el, care sa contribuie la existenta si evolutia lui ...

Mi-a luat ceva timp pentru a renunta la ceea ce iubesc. In mod sigur, un bookclub era acel lucru facut pentru mine. Nu doar pentru ca ma implic total in ceea ce fac, ci si pentru ca simt ca meritam un astfel de loc: sunt cea care citeste cele 50 de carti pe an, sunt cea care stie diferenta dintre un cititor amator si unul pasionat, cea care vede intr-o carte/intr-o recenzie talentul innascut al scriitorului si tehniciile invatate, inspirate de la altii. Sunt cea care scrie din momentul ce-a invatat sa tina un stilou in mana, cea cu vointa de fier, care nu renunta cu usurinta. Astazi insa am pus punct la un vis ce-l aveam de mult – din lipsa de timp, din orgoliu, din nevoia de a fi respectata, asa cum sunt eu. Nu pot sa-mi raspund la lucrurile oferite celorlalti si la lucrurile ce mi le ofer mie, la lucrurile pe care le fac pentru mine, dar am decis sa raman cu teancul de foi de corectat, cu planurile de lectii si pregatirile suplimentare si, ironic, sa continui ceea ce fac, incercand sa cresc, pe plan virtual, prin bookblog si sectiunea mea de aici, The Joy Luck Club.

Punct.

Emotie de toamna

Mi-am facut un obicei prin a insira cateva cuvinte aici pentru cei dragi mie. Se intampla insa uneori sa fii secatuit de cuvinte, incapabil de a exprima cuvintele exacte (daca exista asa ceva), potrivite, pentru ceea ce este inauntrul tau, pentru ceea ce vrei sa dai, sa exprimi, sa oferi ... Purtam razboaie zi de zi, cu cei din jurul nostru, cu noi insine, visam la mai mult, mutam munti sau ne lasam coplesiti de durere; suntem duri sau delicati, energici sau doborati de oboseala, prinsi mereu in alte zeci si zeci de proiecte: la facultati, in scoli, pe bloguri, pe aici si pe acolo.Ce ne mai ramane in final? In toata agitatia asta numita Viata, pe care o iubim atat de mult, ne cladim adanc, in sufletele noastre, un edificiu afectiv in care ne retragem zi de zi ... pentru acest edificiu afectiv, cuvintele mele sunt de prisos ...

Ma intorc la unul dintre citatele mele preferate legate de acest edificiu afectiv, la o carte indragita nu pentru valoarea ei literara, ci pentru ceea ce exprima in randurile sale:

„Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul lui critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini, care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om <<face fata>> la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori! -, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.”

(Gabriel Liiceanu -Declaratie de iubire)

Bad Day

Stii zilele alea cand totul iti iese pe dos? Pornesti de acasa (in intarziere) pentru a pune o caramida la viitorul tau si pe drum descoperi ca cladirea ta e la un pas de a fi demolata. Spui cateva cuvinte la intamplare si brusc produci o avalansa ce o tineai in tine si pur si simplu sub muntele ala de zapada pufos, moale si rece, cazut acum deasupra ta, te sufoci. Si vrei sa strigi, sa inoti, sa ripostezi, sa te ridici ...  iar cand ajungi la servici descoperi ca ceasul ti-a ramas in urma, ca unii colegi au mai putine de facut decat tine, dar ca totusi mai ai cateva hartoage de scris, ca xeroxul scolii a fost stricat de foile date de tine elevilor (de ce sa mai dam oare materiale suplimentare elevilor daca au manuale?...), iar colac peste pupaza, in aceasta zi superba, se mai aseaza unu’-n fata ta sa te ceara de nevasta …

Dupa o zi ca asta, probabil ca as avea material de scris un roman intreg. Dupa o zi ca asta, imi vine sa iau niste tobe si sa bat in ele …  gen Adele. Si o chitara ar fi potrivita acum sau o vioara strunita asa. Yes, storm. Te bagi in schimb sub plapuma, cu gatul in pioneze, gandindu-te la planificarile pentru a doua zi, la prezentarea din psihoanaliza pentru saptamana asta, incercand sa gasesti un respiro, un moment de calm, de liniste, in toata goana asta. Spre scoli, in noi, in mine.

Why Did God Create Stupidity?

 Ca sa nu ne plictisim probabil. Un oras cultural, intesat cu tarabe, balciuri, mii de culori, care de care mai tipatoare. O sfanta descompusa, la care ne inaltam rugaciunile (desi prin Biblie parca se spunea de un singur Dumnezeu), calcandu-ne in picioare, injurandu-ne, folosind diferite tertipuri, pentru ca acolo, sus, Doamne-Doamne vede cine ajunge primul in fata Preacuvioasei ...

Cica sunt o fire empatica. Si totusi, astazi mi-a ajuns toata idiotenia, toata prostia vazuta in ultimii ani de facultate. Cica o facultate ne schimba – si DA, cred ca am crescut prin ceea ce am facut in acesti 4 ani – dar pentru unii, felul in care suntem la gradinita ramane valabil si-n anii varstei a treia ... sau poate varsta a treia e de vina de accentele adolescentine, incapatanate, prostesti, cu care ne tratam dragii nostri colegi ...

M-am saturat de stupiditate in seara asta. M-am saturat sa vorbesc o limba si sa explic niste lucruri in romaneste, iar anumite persoane sa o tina mult si bine pe-a lor. M-am saturat de oameni incapabili sa-si recunoasca propriile greseli, de oamenii lideri (dictatori mai degraba), care fac totul dupa pofta inimii lor. Dar in special m-am SATURAT de oamenii care se plang mereu, care vorbesc mereu pe la spate, care atunci cand au ocazia de a se exprima, stau tacuti, in banca lor, simpli spectatori la circ. Dragi tovarasi (ca pentru unii, vremurile de aur n-au apus), am uitat sa aduc popcornul de pe Stefan.

Summer Wine

Nu stiu cum/cat am sa ma descurc cu tot ceea ce mi-am propus pentru anul acesta. Haos este cuvantul ce ar descrie cel mai bine ceea ce e in jurul meu, ceea ce e in mintea mea. Mi-e dor sa finalizez o recenzie, un articol, mi-e dor sa stau linistita, citind o carte. Nu stiu cum sa-mi fac prietenii sa nu-mi repete greselile – a vorbi, a explica, in aceasta sintaxa proprie a tacerii, pare a fi unul dintre lucrurile tabu, nelalocul lui, incarcat cu prea multe sensuri.

In tot acest ,,habar n-am”, in toate aceste proiecte prin care m-am pierdut, stiu doar ca iubesc aceasta linie de start, desi unele lucruri imi par lipsite de sens – teste initiale date in scoli, miile de hartii ce trebuie sa fie scrise, sedintele unde prezenta este obligatorie, pline de birocratii, legi, obiective –romanesti, europene, americane, cui ii pasa? -  iar in toata aceasta aparenta ordine, dedesubt, gasesti copii orfani, bolnavi, copii cu probleme psihice, copii ce au nevoie de ajutor ...  in cat de multe te poti imparti? Cum pot oferi empatia necesara si totodata sa incerc sa fac o diferenta prin locurile pe unde trec, cum pot sa mai fiu EU, eu-l meu, acela linistit, retras, atat de diferit, de atipic de tot ce se intampla acum ... Si cu toate acestea, cu toate ca simt ca puterea mea de concentrare e mult prea „bruiata”, iubesc provocarea adusa de noua toamna, asa cum iubesc cuvintele ce m-asteapta undeva in vacarmul scolii, pe coridoarele propriei minti, asa cum iubesc prietenii ce-i am.

Si pentru ca la baza voi ramane probabil mereu o fire artistica, cum vara a trecut, cum imi este nespus de dor sa scriu, sa ma focalizez pe ceea ce sunt, m-am gandit sa ma retrag din nou aici, sa incerc sa ma adun, gandindu-ma la cartile parcurse vara asta.

Razboi si pace si Numele trandafirului sunt doua carti neterminate inca, doua carti ce probabil ar fi trebuit citite prin liceu. In timp ce Numele trandafirului, ma face sa-mi rasune-n minte melodia Ameno si doresc sa ma abtin momentan de la orice comentariu, la Razboi si pace ma intreb ce varsta ar trebui sa ai ca sa intelegi si sa ai rabdarea sa parcurgi tomurile acelea voluminoase, sa intelegi atat harta socio-politica a Europei, cat si efectul fluterului, prezentat prin viata personajelor. Abia astept sa termin cartea asta, sa ies din vacanta impusa in pauza mea la scris si sa-mi scriu recenzia la ea ...

Printre cartile preferate parcurse vara aceasta se numara Delir, de Laura Restrepo. Mi-a placut stilul, felul in care scriitoarea a prezentat anxietatea/nebunia mintii umane. Comparata adesea cu Marquez, personal nu am vazut in roman un realism magic pentru ca poate pur si simplu autoarea nu m-a facut sa cred in ,,puterile paranormale” avute de fetita, ci am vazut mai degraba-n ele incercarile disperate ale unui copil de-a-si salva fratele mai mic si de a-si mentine familia unita, o angoasa prezenta in copilarie, care a facut-o pe Agustina sa creada toate acele jocuri si care a avut drept consecinta perioadele ei de nebunie.  

De ce oamenii destepti fac greseli prostesti, cat si Roman teatral (Bulgakov), sunt cartile care m-au plictisit cel mai mult vara aceasta. Prima, psihologie practica, nu mi-a adus nici prea multe informatii noi si nici nu mi-a fost de folos in zilele in care am simtit nevoia sa citesc si alte tipuri de carti. Bulgakov mi-a ramas in minte pentru conditia creatorului, dar felul in care cartea e scrisa, dupa parerea mea, lasa mult de dorit.

Patetica in cea de-a doua parte, dar interesanta in prima, zugravind viata si gandirea negrilor de curand eliberati, Black Boy este o carte ce merita citita pentru mentalitatea negrului + a scriitorului, a diferentei dintre negru vs. alb, creator vs. ceilalti, America vs. lumea intreaga. Omul este un mare fazan pe lume merita in primul rand un alt titlu, mai putin patetic poate, dar care m-a introdus in literatura Hertei Muller. Si din punctul meu de vedere, e ok – nu m-a impresionat, nu mi-a atins acea coarda sensibila, nu m-a facut sa ma gandesc mai adanc (?) la problema comunismului, dar stilul scriitoarei (insusit, nu innascut) merita a fi cunoscut.

Una dintre cartile care m-a emotionat la nivelul mesajului vara asta este The Joy Luck Club, cartea dupa care mi-am botezat sectiunea de literatura si care prezinta mai mult relatia universala dintre mama-fiica si mai putin decat s-ar crede gandirea americana vs. gandirea chineza. Bine, daca am sta si am vrea sa ne jucam putin aici, am putea vedea acest gap generation intre China (mama) si America (fiica), intre traditie si modernitate, intre lumea de ieri si lumea de azi.

O ultima carte prezentata succint aici – Generation P – carte ruseasca, diferita de majoritatea cartilor rusesti citite, o satira adusa gandiri si lumii moderne, o generatie bantuita de Cola, Pepsi, telembiziune si de o lipsa tot mai accentuata de cultura (pt. mai multe exemple, vizitati scolile romanesti... )

The Literature of Exhaustion or the Library of Babel

Barth’s essay, “The Literature of Exhaustion”, is considered by some the manifesto of postmodernism. More than talking about postmodernism, Barth talks about a new kind of literature, with a new technique, starting from Joyce’s and Kafka’s prose, a “literature of exhaustion” in opposition with the literature of consumption. He also depicts the “things worth remaking”, rewriting, from the perspective of the present, and last, but not the least, a major role in the new literature is being given to Borges’ prose.

One of the ideas that I liked here is his opinion about writers that write in the old style, and writers of the new technique:

"A good many current novelists write turn-of-the-century-type novels, only in more or less mid-twentieth-century language and about contemporary people and topics; this makes them considerably less interesting (to me) than excellent writers who are also technically contemporary: Joyce and Kafka, for instance, in their time, and in ours, Samuel Beckett and Jorge Luis Borges."

Moreover, the “technically old-fashioned artist”,

“write not as if the twentieth century didn't exist, but as if the great writers of the last sixty years or so hadn't existed (nota bene that our century's more than two-thirds done; it's dismaying to see so many of our writers following Dostoevsky or Tolstoy or Flaubert or Balzac, when the real technical question seems to me to be how to succeed not even Joyce and Kafka, but those who've succeeded Joyce and Kafka and are now in the evenings of their own careers)”

The truth is that many readers stick to the old prose, not accepting this new type ... who would read something, unable to understand it? A literature of words and silence, a literature that goes beyond syntax … I think that literature split itself into a literature of consumption, the one accessible for everyone, with its own readers and writers, and a “literature of exhaustion”, where a few writers and readers have “access”. In this latter field, writers write with new techniques old themes, crossing borderlands, engaging the readers into the new prose, offering them the freedom of their own interpretations … because let’s face it, if we read Hawthorne, most of the interpretations are made by the writer himself; for the few things that are not told in the text, the readers can have two or three interpretations … if we read Joyce, some readers can sympathize with the characters, some can hate them, some can see in a word a world, and so on … Literature is the one that chooses its readers and writers. We cannot write in a style and about something we cannot understand, we cannot read (reading as understanding) something that is beyond our limits …

Barth also depicts the “things worth remaking” and the “things worth doing”. We have always wanted new things; we have always rebelled against Tradition. As it is well known, postmodernism rewrites old stories, old themes, from the point of view not only of the present, but also of the writer’s personality. As Kierkegaard says, “Every moment leaping into infinite, and every moment falling surely back into the finite”.

In his analysis of Borges' style, Barth depicts the core of the new literature:

"The infinite library of one of the most popular stories is an image particularly pertinent to the literature of exhaustion; the 'Library of Babel' houses every possible combination of alphabetical characters and spaces, and thus every possible book and statement, including your and my refutations and viridications, the history of the actual future, the history of every possible future."

 

Photo source: here.

 

 

 

Memory

I think memories give me the power to move on. I remember almost everything, from images to words, from hues to feelings. I know I’m a pain in the ass for the ones around me … for my thirst of details, for my stream of consciousness … moving to and fro, past and present, thought and soul …

Sometimes I wish people remembered all the things that I remember, sometimes I wish people saw the world through my eyes … Memories reminds me to laugh in times of need. Memories soothe me and sometimes they give me hope. Hope for new bright memories, for tomorrow. Other times they make me feel tiny and scared, closing myself in my shell, lost in my maze of memories … Because in a way, they create not only my eternity, but also the m.e.a.n.i.ng. of life …

The day of today reminded me of a song, of a mood, of a story. From the broken pieces of today I awoke in three different places, with three different persons, three different “pasts”, the same old restless ego … do you remember?

 

Dreams Deferred

Quiet angriness, quiet sadness in this mourning state ... Things are ok, why shouldn’t they be? Maybe it would have been easier for me to be mean these days, to scream at everyone, to show angriness, wounded pride, wounded heart ... lost in memories, in our games and secrets, lost in a deep wordless tranquility … because I know or I feel the truth, because I felt all these before, this huge hole inside my soul, this quiet angriness, quiet sadness …

Things are going to be ok. In time, they shall be ok. We shall hope again, laugh again, talk again about yesterdays. In time, because today I just want peace, words and deferred dreams.   

What happens to a dream deferred?

                               Langston Hughes

Does it dry up
like a raisin in the sun?
Or fester like a sore--
And then run?
Does it stink like rotten meat?
Or crust and sugar over--
like a syrupy sweet?

Maybe it just sags
like a heavy load.

Or does it explode?

1904

I laughed and shook his hand, and made my way back home
I searched for a foreign land, for years and years I roamed
I gazed a gazeless stare, we walked a million hills
I must have died alone, a long long time ago ...

Fowles, in Colectionarul scria: “Am încercat întotdeauna să mă impun vieţii; acum a sosit timpul să las viaţa să mi se impună mie.” Imi place sa fiu ocupata si sa joc sah – e jocul care-mi reflecta probabil gandirea: fac o actiune acum, si un sir de alte evenimente, alte posibilitati, alte sanse sau un alt vid mi se deschide si mi se inchide in fata, cantarind in minte aceste posibile evenimente. Dar ador sa fiu surprinsa, de noi persoane intalnite-n viata, de noi stradute la dreapta si la stanga pe autostrada mea, de prieteni vechi.

Probabil ca am tot incercat sa ma impun vietii. Stii, „condamnarea” noastra, a tuturor, la fericire? Cu totii visam/suntem invatati sa ne dorim o cariera intr-un anumit domeniu, sa fim „cei mai buni” in ceea ce facem, cu totii ne dorim o familie, care sa fie mereu langa noi, un sot/sotie, un copil sau doi (si daca-s doi, de ce sa nu fie trei?), un apartament cat mai spatios, sau de ce nu, o casuta cu o gradina in jur, unde un catel si o pisica sa traiasca impreuna fericiti pana la adanci batraneti ... Numai ca ne dorim toate astea fara a lasa un pic de spatiu realitatii, fara a ne bucura de simplitatea zilei de azi, de ceea ce suntem acum ...

Oare cand mai traim in realitate, in momentul numit acum? Cand suntem mici, ne dorim sa crestem, sa ne luam viata-n maini, sa le aratam tuturor cat de independenti, cat de bine ne descurcam singurei; cand crestem, ne gandim la visurile noastre, ne dorim ceva, si dupa ce am obtinut acel ceva, vrem mai mult; ceea ce ne facea fericiti in urma cu un an, devine acum un lucru indinspensabil in viata noastra, dar paradoxal, insignifiant. Evadam din realitate prin reverii, ne omoram singuri ziua de azi, de acum, prinsi fie in amintirile dureroase ale trecutului, fie in angoasele viitorului, nerealizand cat de multe zile pierdem captivi in propriul labirint ...

I’m dancing a tango with my hybris ... la 1904 gandurile se opresc. Obisnuiam sa incerc sa ma impun vietii. Cu timpul, am invatat sa ascult si sa o analizez. Mai sus, si mai sus, pana-n varf, dincolo de regulile ce le detest, dincolo de amintiri, de azi si de ieri, dincolo de lupte, frici, insensibilitate. Poate ca e doar capricornul din mine, iubitor de munte, poate e doar modalitatea mea de a ma elibera de stres si de tot ceea ce am putut aduna de-a lungul anului sau anilor ... La fel ca si calatoria mea prin Ithaca, e un drum intr-un timp circular, spre adultul-stanca ce e mereu prezent pentru cei dragi, pregatit oricand cu sfaturi rationale, cel care cica nu se sperie de nimic, inspre copilul vulnerabil, ce n-am stiut niciodata sa-l ascult, spre cea care viseaza uneori cu ochii larg deschisi ... E linistea de care mi-e dor si unul din acele lucruri banale, care ascunde atat de multe ... pentru ca daca exista cu adevarat magie pentru mine, aceasta se regaseste in cele mai simple lucruri: in cafeaua calda (si rara) din dimineti aglomerate, in plimbarile lungi sau scurte cu cei mai indragiti prieteni, intr-un refren si-un rand, intr-un varf de munte ...

Hybris

Tăcerea cutreieră prin curţi fără să lase hârtii scrise, dintre cele pe care ulterior le vom numi operă. Tăcerea citeşte scrisori aşezată într-un balcon. (Roberto Bolano)

Mazgalesc cartile. Franturi de ganduri, scrise pe margine, sublinieri pe ici, pe colo, intrebari asezate pe un colt de pagina. Daca nu-i cartea mea, imi pregatesc caietul plin de notite, de foite colorate, si acestea mazgalite. Mazgalesc pagini albe cu ganduri razlete, visuri refulate, sentimente de care nu ma stiam in stare. Mi s-a intamplat de cateva ori sa cer opinia oamenilor pe care-i admir, pe care-i cred mai buni decat mine, mai pregatiti decat mine, in povestirile mele. Am primit ca raspuns „este faina” si atat, si m-am simtit jignita. Fara sublinieri, fara comentarii, fara intrebari. Am fost ferm convinsa atunci ca tot ceea ce am scris ar merita sa fie rupt in bucatele si sters din calculator cat mai repede. Mi s-a intamplat sa citesc la randul meu pagini scrise de altii, iar feed-back-ul meu a venit cu intrebari, comentarii, sublinieri, si paradoxal, am jignit fara sa vreau.

Gandim diferit, avem stiluri diferite, cerem altceva. Unii iubesc cartile siropoase, altii le urasc, unii admira stilul clasic, altii cer un strop de modernitate, unora le displac anumite teme, structuri, cuvinte, altii gasesc interesant ceea ce e hidos pentru ceilalti. Ar putea un scriitor sa-i impace pe toti?! La urma urmei, acesta e unul dintre farmecele literaturii ... si totusi, dincolo de comentariile alea bomboase din liceu sau chiar si din facultate, cati cititori pot vedea scriitorul ca o fiinta umana, cu propriile preferinte, propriile defecte, incercand prin scrierile sale sa se multumeasca pe sine, sa-si multumeasca cititorii, criticii ... de ce tine cont un om atunci cand scrie? Cat trebuie sa ia in considerare din sfaturile celorlalti si cat trebuie sa-si asculte propriul instinct?

In cartile citite recent, Bolaño ne spune ca a scris Anvers pentru el insusi, dar „nici de asta nu sunt foarte sigur.[...] Am scris aceasta carte pentru fantasme, singurele care au timp deoarece traiesc in afara timpului.” (Anvers, 7) Roman „anti-literatura”, reflectand in acelasi timp dragostea/nevoia sa pentru literatura. Wright, in Black Boy scrie o alta carte despre scriitori si negri ... in toate autobiografiile lor, aflam despre diferenta dintre ei si ceilalti, despre conflictele dintre ei si parinti, ei si societate, samd. Insa cred ca la un punct Wright exagereaza ... in timp ce Piri Thomas prezinta doar faptele din viata sa in Down These Mean Streets, nestand sa le analizeze, sa le explice, sa creeze execeze despre sentimentele sale, Wright schiteaza mai mult un erou decat un scriitor (negru). Milhail Bulgakov, in Roman teatral, schiteaza inca o data legatura stransa intre creator si creatie, intre drumul parcurs de o scriere de la creare pana la tiparire, drum atat de lung si intortocheat uneori incat insusi scriitorul nu-si mai poate recunoaste opera.

Cand citeam Bulgakov, Roman teatral, ma intrebam oare ce ar fi fost scriitorul acesta fara Maestrul si Margareta. Nu spun ca Roman teatral n-ar fi un roman bunicel, dar nu e extraordinar, iar pe alocuri lasa mult de dorit. Ca sa nu mai vorbesc de sfarsitul in coada de peste. Roman teatral, pe de cealalta parte, prezinta pe scurt un „showbiz scriitoricesc”, o lume parvenita, ipocrita, superficiala, a literatilor, in care cei care pun pret pe literatura sunt si aici niste ... „instrainati”. Desi nu se ridica la valoarea lui Bulgakov, stilul amintind pe alocuri de Amintiri din casa mortilor a lui Dostoievski, Roman teatral merita a fi citit pentru cei ce vor sa vada o evolutie in scriitor, gasind aici schite a unor teme dezvoltate ulterior. De asemenea, ideea de la care porneste, ar putea da de gandit oamenilor interesati de lumea literaturii ...

Bulgakov acorda un loc central actul scrierii, act central, vital, in viata unui scriitor. Maxudov, eroul romanului, scriitor ratat, mediocru, e dispus sa renunte la viata dupa refuzul revistelor literare de-al publica, Maestrul, din Maestrul si Margareta, devine o umbra a ceea ce fusese candva, e distrus si renunta la tot dupa un refuz similar. Bulgakov insusi, are parte de multe refuzuri in viata sa, multe scrieri nu-i sunt publicate, osciliaza intre teatru si proza, si paradoxal, dramatizarea romanului Garda Alba este interzisa in Rusia acelei vremi, desi este piesa preferata a lui Stalin. „Satira, fantastic, tragism.”

Un alt element ce ar trebui luat in seama la Bulgakov este legatura, mai mult sau mai putin conturata, cu Faust, cu Mefisto. Motto-ul din Maestrul si Margareta, atat de bine ales pentru mesajul transmis de romancier, pactul faustic, intors, privit din alte perspective ... aici Mefisto apare in delirul personajului principal, in personajul ce-l anunta ca romanul sau va fi publicat. Si oare actul scrierii, un razboi interior, pastrat inauntru, nu face parte dintr-un pact faustic?

Eenie, meenie, minie, moe ...

Am citit recent in Jeremy Harmer despre o multime de jocuri didactice simpatice, am auzit multi absolventi care neaga utilitatea noilor metode in predare ... „profesorul trebuie sa vina la ore, sa predea, sa asculte, sa evalueze. Atat.” Ca sa nu mai punem orele de pregatire, banii aruncati, nu?  Numai ca tuturor ne plac jocurile, cu totii asteptam ceva care sa ne starneasca curiozitatea, sa ne demorteasca mintea, sa invatam din placere ... cam greu sa faci asta in invatamantul romanesc? Adevarul gol golut e ca realitatea invatamantului e alta decat cea prezentata in mass-media. Ca intr-un roman de Viktor Pelevin, televiziunea/ziarele influenteaza, distorsioneaza, coloreaza adevarata fata a Realitatii ... si din moment ce fiecare dintre noi vede o alta realitate, de ce nu ar face-o?

Am gasit urmatorul joculet pe blogul unei prietene; cum imi place sa schimb regulile din cand in cand, mi-am permis sa schimb cate ceva prin unele locuri si sa sar anumite litere. Am impartit jocul in doua: carti ce mi-ar placea sa le citesc si carti ce le-am citit:

Carti ce mi-ar placea sa le citesc/pe care le citesc acum:

A = Autoportret intr-o oglinda sparta, Octavian Paler

B = Brave New World, A. Huxley

C = Cum sa pictezi un mort, Sarah Hall/ Comedii la portile Orientului¸ Andrei Plesu

D = Delir Laura Restrepo/ Dragoste in vremea holerei¸Marquez
E East of Eden, Steinbeck

F = For Whom the Bells Tolls, Ernest Hemingway (one of my favourite writers)
G =  ?
H The Hobbit, J.R.R. Tolkien
I Invisible Man, Ralph Ellison

J – Joyce – Finnegans Wake

K – Metamorfoze, Kafka

L  = Lolita, Vladimir Nabokov

M Midninght’s Children, S. Rushdie

N = Nimicul de temut, Julian Barnes

O = Orhan Pamuk – Ma numesc Rosu

P = Pendulul lui Foucalult, Umberto Eco

Q ?

R ?

S = Scrisori catre Sartre – Simone de Beauvoir/ Scrisori imaginare = Octavian Paler

T = To Kill a Mockingbird, Harper Lee/Tender is the Night, Fitzgerald

U ?

V ?

X Malcom X

Y ?

Z ?

.................

Carti citite:

A – Adio arme! – Ernest Hemingway; Absalom, Absalom! – William Faulkner

B – Beloved, Toni Morrison

C – The Catcher in the Rye, Sallinger; Convorbiri telefonice – Roberto Bolano, Ciresarii – Constantin Chirita

D – Down These Mean Streets – Piri Thomas; Despre dragoste si alti demoni, Gabriel-Garcia Marquez; Doamna Bovary – Flaubert
E – Mourning becomes Electra – Eugene O’Neill

F – Fratii Karamazov – F.M Dostoievski

G – The Great Gatsby, Fitzgerald

H – The Hours – Michael Cunningham; How the Garcia Girls Lost Their Accents, Julia Alvarez

I – Iona, Marin Sorescu; Idiotul – F.M. Dostoievksi

Î –  In razboi – Duliu Zamfirescu
J – Jocul ielelor – Camil Petrescu; The Joy Luck Club, Amy Tan (unfinished)
K – Kafka pe malul marii, Haruki Murakami

L – The Last Temptation of Christ - Kazanstakis

M – Maestrul si Margareta, Mihail Bulgakov; Muntele vrajit – Thomas Mann

N – Nunta in cer, Mircea Elide; Netherland – Joseph O’Neill

O – O calatorie in India, E.M. Forster
P – A Portrait of the Artist as a Young Man, James Joyce; Procesul ­ - Kafka; Pe drum – Jack Kerouac

Q – Quo Vadis, Henryk Sienkiewicz

R – On the Road, Kerouac

S – The Sound and the Fury, William Faulkner; Strainul - Camus

Ș – Sarpele, Mircea Eliade

T – Toti oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir; Terapia – David Lodge

Ț – Țiganiada, Ion Budai-Deleanu

U – Ulysses – James Joyce;

V –  Viata pe un peron, Octavian Paler

W – When we dead awaken... - Ibsen; The Waves, Woolf

X – ?

Y –  y no se lo trago la tierra, Tomas Rivera

Z – Zorba the Greek - Kazanstakis

Unchained

Oh, I am weak.Oh, I know I am vain.Take this weight from me,

Let my spirit be unchained.

Rushdie isi incepea controversatul roman prin urmatoarea fraza: To be born again, first you must die.Si intr-un sens alegoric, avea dreptate. Pentru a te intoarce la vechiul drum trebuie sa-ti trosneasca fiecare particica din tine, fiecare amintire, fiecare refulare, fiecare joc cu tine insati. Pentru a te naste din nou in punctul 0, trebuie sa ai nevoie de toata energia aclamata/blamata - cea pe care o imparteai si celorlati fara sa simti ca dadeai ceva - doar pentru tine, energie ce ridica, energie ce doboara ...

In ultimele saptamani am simtit dorinta bizara de a fuma tigara dupa tigara, de a aprinde una, jucandu-ma cu bricheta, de a privi fumul cum se ridica, risipindu-se in vazduh. Sunt eu, o fi presiunea din ultimele saptami, o fi alta?

Am lasat la o parte pachetul ala imaginar, incercand sa raman pironita-n realitate, incercand sa nu ma gandesc la cat de irationala pot fi, dar cata nevoie am de asta, de a nu ma mai gandi la cat imi este de teama, la vartejul tuturor lucrurilor de care ma tem, la zidul dinaintea mea ridicat de dorinta uriasa de a nu-i dezamagi pe cei ce cred in mine ...

Am ajuns astfel la o dupa-amiaza de vara, in fata unei cesti de cafea, cu o carte-n fata si o agenda pe jumatate mazgalita, privind catelul de sub tei, trandafirii uscati, ascultand linistea vantului si vocile din interiorul meu, amintindu-mi de o stare intima, citita demult, pe-un alt blog. Mi-era dor de a invata cu o cafea calda, dulce-amaruie in fata, a carui gust ramane ca o amintire in cerul gurii. Mi-era dor de un eu incapatanat, (aparent) surd la ceea ce are voie si ceea ce nu, la ceea ce e „normal” si la ceea ce e „ciudat”, de un eu satul sa stea atata amar de timp pe margine, incercand cu disperare sa-si bandajeze ranile facute de el, de altii ... But Time is short, isn’t it? Atat de scurt incat nu avem timp pentru regrete, pentru a-i judeca pe cei ce-i iubim, pentru a nu ierta, pentru a nu ignora ceea ce a fost, pentru a nu indrazni sa fim noi. 100 %, noi, aia irationali, jucausi, controversati, plini de energie, aia care fac lucrurile cele mai bizare din motive stiute doar de ei si poate de cei mai intimi prieteni ai lor.  

Orice ar fi, in urmatoarele zile, din tot ce a fost, va ramane doar un parfum de cafea, un ego obosit, infrant, dar liber. Vreau sa ma descatusez. De toata nebunia mea. De ultimele valuri dinauntrul meu.

Art, Summer, and Carver

Imi este dor de Carver. Mi-am propus vara aceasta sa mai citesc o parte din scrierile lui, desi se pare ca in 2011 cuvintele vara – vacanta par a fi un picut amenintate ... Mereu vara visez la munte, cat mai sus, cat mai mult aer, cat mai multe plimbari prin paduri dese ... mereu vara citesc teancurile ce m-au asteptat un an intreg, mereu reusesc in perioada asta sa astern pe hartie gandurile pentru care nu am mai avut timp ... mi-e dor de Carver, mi-e dor sa scriu.

Nu am reusit inca sa ma reintalnesc cu Raymond Carver, dar am dat peste un scriitor ce-i seamana:

„Cehov, Kafka, Borges si Carver: chintesenta operei lor se afla la temelia acestor naratiuni.” (Fernando Valls, Quimera)

Roberto Bolaño e un scriitor ce merita a fi citit pentru cei interesati de scriitorii de mai sus, cu o tehnica ce aminteste mult de Carver ... cum recenzia la Convorbiri telefonice trebuie sa apara acusica in alta parte, ma limitez la doua citate reprezentative pentru opera lui Bolaño:

“That's what art is”, he said, “the story of a life in all its particularity. It's the only thing that really is particular and personal. It's the expression and, at the same time, the fabric of the particular.”

 “And what do you mean by the fabric of the particular?” I asked, supposing he would answer: Art. I was also thinking, indulgently, that we were pretty drunk already and that it was time to go home. But my friend said: “What I mean is the secret story.... The secret story is the one we'll never know, although we're living it from day to day, thinking we're alive, thinking we've got it all under control and the stuff we overlook doesn't matter. But every damn thing matters! It's just that we don't realize. We tell ourselves that art runs on one track and life, our lives, on another, we don't even realize that's a lie." (from Dentist)

Jonathan Lethem : "Reading Roberto Bolaño is like hearing the secret story, being shown the fabric of the particular, watching the tracks of art and life merge at the horizon and linger there like a dream from which we awake inspired to look more attentively at the world."

Mai multe: wikipedia. (+ recenzia: bookblog.ro)

I Have Never Seen a Wild Thing Feel Sorry for Itself

When Peace is fragile ...

Life is too damn ironic ... de cateva zile tot incerc sa ma adun, sa insir cateva cuvinte intr-o propozitie logica, reflexiva ... dar ele lancezesc pe undeva, pierdute-ntre minte si suflet, prea adormite, prea obosite, prea speriate ... Atunci cand pornim la un razboi – fara arme, nepregatiti, ingrozitor de constienti ca-l vom pierde – cel mai bine ar fi sa ne transformam complet in masca aratata celorlalti: we are strong, not stressed, not asking ourselves, day and night, Why the hell do we keep on fighting?

Daca ne-am putea transforma in zilele acestea in niste robotei fara sentimente, care sa faca ceea ce trebuie facut fara teama, sentimente sau ganduri ... ne aratam niste robotei colegilor, prietenilor, cunoscutilor, pastrand pentru noi insine umanul incatusat intre a renunta, a visa si a merge inainte ... pentru ca da, ne este ingrozitor de teama.

Viata e ironica ... pe langa faptul ca totul pare a se repeta la nesfarsit, uite ca am cunoscut un grup minunat in timp ce eram pe punctul de a pierde cel mai important lucru din viata mea, grup care a asezat o piesa din puzzle inapoi la locul lui. De mica mi-am dorit sa scriu ... cuvinte potrivite,cuvinte tari, cuvinte moi, cuvinte fulgi ... desi mereu m-am indoit de finalitatea acestui vis. De mult mi-am dorit sa predau si niciodata nu m-am gandit ca intr-o buna zi voi fi nevoita sa renunt la asta ... never say never ... Habar n-am sa fiu pragmatica, sa privesc invelisul lucrurilor si nu ceea ce ascund in interior, habar n-am sa fiu altceva decat ceea ce sunt ...

"I have never seen a wild thing feel sorry for itself." Haven’t you? Si ma crezi ca am uitat de asta? A renunta e si asta o lectie ce trebuie invatata, nu? Dar sunt prea incapatanata pentru a renunta usor, fara sa simt. Ultimele saptamani au fost o lupta continua intre Eu si Mine, urmatoarea luna va fi ... urmatoarea luna. :)

Dar da, acum imi amintesc ... when Peace is fragile, we have never seen a wild thing feel sorry for itself ... 

Beloved si influenta lui Faulkner

Nu stiu de ce imi place sa fac ordine prin rafturile de carti, sa am notite cu ce am citit, ce vreau sa citesc, cand paradoxal, de mica am fost o dezordonata. Oricum, anul acesta mi-am creat un document Word, in care scriu carticele citite si ofer fiecareia cate o nota (profa’ din mine …).

Ma gandeam la Beloved, a lui Toni Morrison. In dreptul ei, am trecut nota 9. E un roman in stilul meu: cu personaje ciudatele, cu conflicte de constiinta, intr-un stil asemanator lui Faulkner … mama care-si ucide copilul pentru a o salva de la o viata de sclavie. Viata doar ca o lupta de supravieture, din care “a trai” lipseste. Jocuri ale amintirilor, felul in care trecutul ne influenteaza, dragostea care ucide, dragostea care salveaza … roman gotic intr-o oarecare masura, istoric, psihologic … si totusi, Beloved nu ma fascineaza asa cum teoretic, un astfel de roman ar fi trebuit sa o faca. De ce?

Am cautat raspunsul asta de cateva saptamani, iar ieri, cand mi-am scris eseul pe romanul acesta, mi-a rasunat in minte cuvantul HUMAN. E o carte buna, intr-adevar, dar cred ca Faulkner e vinovat pentru lipsa mea de entuziasm … stiu ca pentru multi proza lui William Faulkner da dureri de cap, pentru mine insa, scrisul lui ma emotioneaza profund. Din punctul meu de vedere, cand vine vorba de actiune, de a povesti, he’s the best. 

Am invatat la facultate despre rasa, etnicitate si America. E oare rasa cea mai importanta in analiza unei opera fictionale? Ar trebui scriitorii sa insiste pe acest element in proza lor? Intr-un interviu de-al lui Harold Bloom, acesta spune ca nu, iar eu tind sa fiu de accord cu el. The Sound and the Fury sau Absalom, Absalom! mi-au aratat povestea din spatele rasei, albi sau negrii … adevarul nu e niciodata alb sau negru, si inainte de a fi African/indian/American/tigan/roman/rus, etc. suntem Oameni. Si asta e ceea ce caut eu intr-o carte: umanul, din spatele etniilor/istoriei, etc, lucrul acela firav si efemer, care indrazneste sa se impotriveasca eternului, zidului gros al Timpului …

Beloved este o carte mai mult decat buna, cu un stil bine pus la punct, cu influente si voci dintre cele mai diverse. Si totusi, Beloved nu a reusit sa-mi atinga inima/constiinta, acel lucru care m-a facut sa aleg literatura. Pentru ca in stilul acesta bine sudat, nu am reusit sa aud o bataie de inima, nu am reusit sa vad o culoare diferita, care sa ma socheze, sa ma fascineze, in aceste personaje. Simt ca pe undeva, elementul uman nu s-a conturat atat de bine precum as fi vrut …

Si inca o data, acest ceva care nu mi-a placut in Beloved, e cauzat de proza lui Faulkner. Talentul acestui scriitor e atat de vizibil incat tot ceea ce proza lui ofera – mit, umanitate, istorie, psihologie, referinte din Istorie si din Biblie, influente din Joyce – par a fi venit de la sine, cu o usurinta geniala. Si desi Toni Morrison e o scriitoare de prim rang, imi este imposibil sa nu o compar cu acest scriitor. 60 million and more … povestile lor da, seamana, in fiecare familie de negri se ascunde o poveste tragica, dar nu toti negrii sunt buni, asa cum nici albii nu sunt … cu totii insa suntem oameni, si fiecare dintre noi ascundem altceva … dincolo de crima savarsita de Sethe, dincolo de brutalitatea trecutului ei, dincolo de amintirile difuze ale lui Paul D, pentru mine Toni Morrison a pierdut o piesa din puzzle, piesa care face diferenta dintre un roman bun, expresiv, care merita citit cu atentie, si unul genial, care te lasa fara cuvinte.   

Ziua ananasului

Cand spun 1 iunie, prima amintire care-mi vine in minte este ananasul. Un fruct mare, zemos, verde galbui, zimtat, un ananas intreg, netaiat, proaspat, fara a fi pus in cutii. Mereu am fost innebunita dupa el, asa cum 1 iunie a reprezentat mereu pentru mine o zi altfel ... E logic, e ironic? Poate ca e nevoie de a avea un copil alaturi de tine pentru a constientiza inocienta si tot ceea ce iti ofera niste manuti micute, poate ca e nevoie de amintiri, de ecouri si de umbre pentru a invata sa asculti copilul din tine, poate ... sunt atat de multi de poate, nu? 

Oricum ar fi, nu am fost niciodata fana sarbatorilor. Craciunul si Pastele sunt incarcate de „muuulta treaba” si de sfanta evlavie pentru a te mai bucura de ceva, Revelionul e ziua care o urasc cel mai mult pentru ca nimeni nu tine cont de lucrurile simple pe care mi le doresc, pentru respectul pentru noul an vs. propria persoana si alte lucruri marunte; celelalte sarbatori aduc circ, muzica, mici, inimioare, bere, zgomot si kitch in oras. Astazi insa, copiii alearga incolo si incoace, rad si ne invata atatea lucruri simple, un ananas sta pe masa, un catelus sau o pisica ne fura un zambet ... de ce lucrurile trebuie sa fie mereu prea complicate?

 Asa ca azi am vrut sa fie altfel, pentru ca pentru mine, 1 iunie va fi mereu ziua tuturor oamenilor care mai pastreaza macar o farama de inocenta in sufletele lor. Astazi m-am asezat pe o banca, la umbra, si am citit asa cum faceam cu-n veac in urma, nestingarita de rasetele si trotinetele din jur. Apoi m-am plimbat prin soare, luand-o incet la vale, cu un insotitor diferit, cu mustati si cativa puricei (cine ar fi crezut?!) ... de mult nu m-a mai insotit cineva in plimbarile mele, de mult nu mi-am mai amintit de un fluture, de o bara galbena, de o zi de iarna ... si taras, taras, am plecat la amiaza in lumea lor, plina de floricele, cantecele si poezii ... 

Today has been ok. Pentru astfel de zile, speciale, diferite, care ne apartin, mai conteaza oare si celelalte detalii? ...   

Take Me Back to ... Happiness

Remember ... ?

 

Bookblogs, bookclubs, meetings, ambition, broken hearts, memories, Pride, Words and Friendship ... what do we really need from all these?

We are all in search of Happiness. We all need people. We are humble, fragile, little beings, little children, too scared by the haunting of our yesterdays, by the abyss of tomorrow, by the emptiness of today. We search ... for what? Glory, love, stability, ourselves? We rise, we fall, we hug, we hate.

Take all my little words and destroy all my worlds. Take all my ambition, all my memories, crush them under your feet, and give me back my Happiness, give me back my voice, so that one day you can hear me. Because it’s ironic, dearest Friend … ironic and cruel. To be heard by a world, and to be mute in front of the people that we really need. To create and to destroy, to paint and to erase, to play with waves and hurricanes, and suddenly, to stumble across beating hearts, to dare, terrified to death, to believe … haven't you taught me to Believe? ... You leave behind all your games with words, all your ironies, and you shape with them vulnerable, deep emotions, so vulnerable and so deep that all your egos, all your memories kneel … in front of a strong, unheard beating from a heart. But now, ironically, your words are not listened, are not understood, are not recognized … Why? …

Take all my little words and destroy all my worlds. Take them all and create from all of them the real meaning of my language.  

HAPPINESS. For me, happiness lays in tiny things, in banal things. Happiness is simply a winter silent day, a white rose, a smile, a walk. Why would I need more? Why would the Human inside of me need more than this?!  Why do people need cars, gadgets, houses with big rooms, big balconies, power …?! Why do we need so many things, why don’t we see that HAPPINESS, real HAPPINESS, without Nietzsche’s quotes, is HERE, among us, in insignificant things?! Why don’t you hear me, why don’t you see me? Why do we search for definitions to happiness, why do we suffer so much, why don’t we listen to it?

Dear God, dear Friend ... take me back to the start. Take me back on the green, peaceful field; take me back on a branch of my tree, naked of memories, with an unwounded heart. Take me back, dear Friend, to a winter silent day, where snowflakes, tiny snowflakes dance on the blue sky ... take me back and take my hand, in Silence. And in this Silence, dearest Friend, learn to hear me. Because only this Silence, this death of words, can make you hear my soul.  

Bookblogs, bookclubs, landscapes and me. We all have a road to follow, we all go in search of Ithaca, we are all Humans and gods. Fragile, little Humans, broken by other fragile little Humans. ’Cause we are equal. We are all gods, capable of making a difference, unique in our structure, owners of our lives, responsible to make a change. And we are all alone, and we all need someone from time to time to REMEMBER us who we really are …  in darkness, in waves …   

Bookblogs, bookclubs, meetings, ambition, broken hearts, memories, Pride, Words and Friendship ... what do we really need from all these? Going back to the Past, flying in time, in search of THE Ithaca that has always been inside of us. Going back home, remembering. Happiness. My real happiness lays in small things, in walks and dances, in breathing gently, in peace.

Be gentle now, unwrapped me of words and memories, and take me back, after such a long road, to my forgotten Happiness.

 

 

"Shall I Dare Disturb the Universe?"

Last week, one of our professors told us that literature is on the verge of dying. People don’t have time nowadays to read as they used to, writers don’t have new subjects, new themes ... in short, we are all bored of literature.

As I already said my opinion here, I would like to add a few lines from a poem that I found very interesting (a poem that I used in my essay), a poem that, ironically, proves to me that this dance of Literature cannot die so easily ... that there are still words, games, worlds to be discovered in this domain, that the human mind has got a lot more to offer ... how would it be to accept that this is all, that the show stops here? ...

The Love Song of J. Alfred Prufrock

T.S. Eliot

 

S’io credesse che mia risposta fosse

A persona che mai tornasse al mondo,

Questa fiamma staria senza piu scosse.

Ma perciocche giammai di questo fondo

Non torno vivo alcun, s’i’odo il vero,

Senza tema d’infamia ti rispondo.

LET us go then, you and I,          

When the evening is spread out against the sky             

Like a patient etherised upon a table;  

Let us go, through certain half-deserted streets,           

The muttering retreats         5

Of restless nights in one-night cheap hotels     

And sawdust restaurants with oyster-shells:    

Streets that follow like a tedious argument       

Of insidious intent         

To lead you to an overwhelming question …              10

Oh, do not ask, “What is it?”     

Let us go and make our visit.    

..............................................

There will be time, there will be time   

To prepare a face to meet the faces that you meet;     

There will be time to murder and create,           

And time for all the works and days of hands   

That lift and drop a question on your plate;                30

Time for you and time for me, 

And time yet for a hundred indecisions,             

And for a hundred visions and revisions,            

Before the taking of a toast and tea.    

               

In the room the women come and go           35

Talking of Michelangelo.             

               

And indeed there will be time 

To wonder, “Do I dare?” and, “Do I dare?”        

Time to turn back and descend the stair,            

With a bald spot in the middle of my hair—                40

[They will say: “How his hair is growing thin!”] 

My morning coat, my collar mounting firmly to the chin,            

My necktie rich and modest, but asserted by a simple pin—    

[They will say: “But how his arms and legs are thin!”]   

Do I dare                     45

Disturb the universe?  

In a minute there is time            

For decisions and revisions which a minute will reverse.             

               

For I have known them all already, known them all:— 

Have known the evenings, mornings, afternoons,                 50

I have measured out my life with coffee spoons;           

I know the voices dying with a dying fall             

Beneath the music from a farther room.            

  So how should I presume?      

               

And I have known the eyes already, known them all—                        55

The eyes that fix you in a formulated phrase,  

And when I am formulated, sprawling on a pin,              

When I am pinned and wriggling on the wall,   

Then how should I begin            

To spit out all the butt-ends of my days and ways?                60

  And how should I presume?   

----------------------------------------------------------------------        

               

I should have been a pair of ragged claws          

Scuttling across the floors of silent seas.

      .      .      .      .      .         

And would it have been worth it, after all,         

After the cups, the marmalade, the tea,            

Among the porcelain, among some talk of you and me,             

Would it have been worth while,                    90

To have bitten off the matter with a smile,       

To have squeezed the universe into a ball         

To roll it toward some overwhelming question,              

To say: “I am Lazarus, come from the dead,      

Come back to tell you all, I shall tell you all”—           95

If one, settling a pillow by her head,     

  Should say: “That is not what I meant at all.    

  That is not it, at all.”    

               

               

I grow old … I grow old …                     120

I shall wear the bottoms of my trousers rolled.               

               

Shall I part my hair behind? Do I dare to eat a peach?   

I shall wear white flannel trousers, and walk upon the beach. 

I have heard the mermaids singing, each to each.          

               

I do not think that they will sing to me.         125

               

I have seen them riding seaward on the waves              

Combing the white hair of the waves blown back          

When the wind blows the water white and black.         

               

We have lingered in the chambers of the sea  

By sea-girls wreathed with seaweed red and brown             130

Till human voices wake us, and we drown.