Spre soare râd!/Eu nu-mi am inima în cap,/nici creieri n-am în inimă./Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu/atâta râs făr'de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/de n-ai fi frământată,/Sfânto,/de voluptatea-ascunsă/a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:/De unde-şi are raiul -/lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
(Lucian Blaga – Lumina raiului)
Zambim. Ne sărbătorim în fiecare an zilele de naştere, arătându-ne cât de fericiţi am devenit în timp. Ne întemeiem familii, dorind a fi modele, dorind a le oferi copiilor noştri fericirea noastră sau cea pe care noi am visat-o. Invăţăm în licee, lucrăm, ducem mai departe ceea ce alţii au zidit în noi. Societatea ne învaţă că în viaţă nu trebuie să trecem fără să plantăm un copac, să construim o casă şi să avem un copil. Ce ne mai trebuie să fim fericiţi? Suntem condamnaţi la fericire încă de la început. Zâmbim, purtând atât de multe măşti zi de zi, oră de oră, ne modelăm după cerinţe, după “ce va zice lumea”, după tipare, încât uităm cine suntem cu adevărat.
“Dăm petreceri, ne abandonăm familile pentru a trăi singuri în Canada; ne luptăm să scriem cărţi care nu schimbă lumea, în ciuda talentului nostru, eforturilor noastre generoase, speranţelor celor mai extravagante. Ne trăim vieţile, facem ce facem şi apoi adormim – cât se poate de simplu şi de banal. Unii sar de la fereastră, se îneacă sau iau pastile; mai mulţi mor din cauza accidentelor şi marea majoritate sunt devoraţi lent de vreo boală sau, dacă sunt foarte norocoşi, de timp. Drept consolare ni se dă din când şi când o oră, şi atunci vieţile noastre par, în ciuda tuturor adversităţilor şi aşteptărilor, să ni se deschidă plenar şi să ne ofere tot ce ne-am imaginat, deşi toţi, cu excepţia copiilor (şi probabil că şi ei) ştiu că aceste ore vor fi urmate inevitabil de altele, mult mai întunecate şi mai dificile. Cu toate astea, ne bucurăm de oraş, de dimineaţă, sperăm, mai mult decât orice, să obţinem mai mult.
Numai Dumnezeu ştie de ce-o iubim atât.”
Şi ce se întampla cand totul in noi cade, se naruie, cand ne pierdem printre ore, ce se intampla atunci cand uitam totul – teluri, prietenii, ratiuni, amintiri – cand toate acestea se prabusesc fara zgomot in suflet si odata cu ele cadem in genunchi, sub zidurile de apa ce incep sa ne inconjoare, pe pamantul ce se surpa sub noi … e atat de multa apa, si atata oboseala si tristete in ea, e atat de pustiu si de frig, e atat de pustiu si de intuneric in orele in care razboiul cu noi insine s-a terminat, cand din tot ce am fost, din tot ce am iubit si din tot ce am dat a ramas o simpla epava ce asteapta un val spre suprafata, o mana care sa ne aminteasca de noi. Unde suntem, incotro, de ce?...
Their tears are filling up the glasses/No expression, no expression/Hide my head I want to DROWN my sorrow/No tomorrow ...
Iubim Viata pentru ca … e singura realitate de care ne amintim, e singura garantie, singura secunda din eternitatea noastra in care ne putem simti, cladi amintiri, emotii, idei, face o diferenta, pentru ca speram ca in urmataoarea zi ceva neprevazut, ceva frumos sa se intample, sa apara… si e ciudat, pentru ca unii dintre noi asteptam o schimbare intreaga viata, pierzandu-ne in aceasta asteptare, paradoxal, in rutina. Iubim viata pentru visurile pe care ni le facem, si o uram atunci cand le pierdem. Unii dintre noi devin prea ancorati in realitate pentru a li se mai acorda o sansa de reusita, accepta viata asa cum e, fara a o provoca, fara a indrazni sa spuna “NU”, fara a se cladi – prea obositi, prea plictisiti, prea monotoni pentru a face o schimbare. Altii sunt prea nebuni, prea obsedati, prea plini de energie, de sete de schimbare, de a accepta zarurile deja aruncate de o divinitate.
And I find it kind of funny/I find it kind of sad/The dreams in which I'm dying/Are the best I've ever had ...
Sunt zile cand privim in urma, sunt zile cand ne intrebam pentru ce am trait, ce am facut, ce am schimbat, ce va ramane, cu ce voi ramane … si printre dezamagiri, cutreierand prin suflet, prin praful ce se ridica din tot ce s-a distrus, din tot ce e la pamant, sub zidurile sfaramate, in intunericul din fund, plin de rani necicatrizate, zarim imboldul din spatele energiei din noi, impulsul din spatele fiecarei actiuni, singurul lucru pe care il putem oferi, acel ceva ce ne face sa ne implicam in orice … we simply see, and feel LOVE. Iubirea pentru viata si tot ceea ce ea ne-a oferit …
“Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fata la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu sunt in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori –, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.“
Pe acesti putini oameni ii cautam in clipele de izolare, in incercarea noastra de a ne salva de noi insine, in incercarea unora de a se elibera de sub captivitatea fericirii impuse dinainte de a ne fi nascut … ce sunt? Cine sunt? Cum sunt? Ce vreau? Ne cladim pe noi insine cu fiecare pas, oferim energia si iubirea ce se ascunde in noi, pana in ziua cand suntem secati pana in strafundul sufletului, pana in ziua cand ne simtim atat de singuri in multime …nu e ironic? In marea de oameni, te afunzi tot mai adanc in propria mare, in marea de oameni te simti sufocata de toate zambetele, de toate oglinzile in care trebuia sa te reflecti. "Ce vor spune oamenii daca fac X/Y?" "Ce vor intelege daca le voi oferi o alta definitie la cele mai banale lucruri?" Sufocati de fericirea din jur, privim fara a respira, simtim cum cedam putin cate putin ... si atunci ne prabusim fara zgomot, in noi insine, devenim epave, fantome ce cauta o salvare – cautam lucruri, oameni “pe care ii iubim pana la capat”, iar singurele momente evanescente, oricat de strans le-am strange in pumni, la piept, dispar si ne lasa in intuneric, scufundandu-ne incet, intr-o alta realitate …
"The winners take nothing".
Suntem condamnati la fericire. Unii o privesc trist, in tacere, privesc spre cei ca ei, care au rupt tacerea cu un gest, ii inteleg in tacere, si se intorc la un alt timp de petrecere, la un alt tip de Mrs. Dalloway, si o iau spre capatul celalalt, in tacere, singurate, tristete … No, not the road to happiness. Just the road to real things, just the road to me, just another ego, trying to make a difference, with too much Energy, with too much love for life – books, friends, pets, winter, figure-skating, writing … LIFE.
Scriem, continuam sa innegrim paginile albe, sa spunem povesti, sa fim noi cu noi ... dar nici macar aici nu putem fi egoisti 100%, nici macar aici nu suntem goi, ci purtam mereu, cu noi, acele fiinte dragi ... amintirile lor, un gest, un cuvant, o palma, un razboi, ne face sa coboram in noi, sa ne privim in oglinizi prafuite de timp si sentimente ... every writer has his own readers, every human being is formed by memories and these memories are given by People.
We fall in seas of isolation under the eyes of the crowd. Can you feel me now? Everyone wants something else from us, we want something else from our person and we are scared not to disappoint them. Can you touch me now? We give all our lives and all our love and we scream inside ourselves, in times of need for a feedback to the Life that we have offered ... when we are empty of Life, when we are naked of Love, when we are blind and scared by our own darkness. Can you catch me now? We need to be filled again with hope, with ourselves, we need to be filled with energy and words and gestures ... because the road is long ...
Si in acest lung nesfarsit obositor sfasietor drum, speram ca acesti oameni pe care “ii iubim pana la capat” sa fie aici, sa poata lupta cu tot intunericul din noi, sa poata “look right through me”, sau cel putin speram ca in fiecare noua zi sa mai avem energia necesara de-ai iubi pana la capat, de-a ne folosi propriile sentimente in lupta cu oboseala ce cade incet in sufletele noastre … in Viata pe un peron, Octavian Paler incheie cu o fraza pe care cu totii, cel putin o data in viata, o rostim:
Doamne, apără-mă de mine însumi!
